...în acele vremuri era uşor de făcut o delimitare între nuanţele tămîierii. De la cea formală sau uşor stînjenită de vagul ecou al vreunui scrupul moral, trecînd prin limba groasă ţintind nu ştiu ce avantaj (călătorii în străinătate, premii de stat), pînă la ejaculări lirice – fără explicaţie, în măsura în care tot ce este delirant rămîne pecetluit de mister.
Ion Vianu, Amor Intellectualis: romanul unei educaţii, Polirom, p.343
Există epoci din care nu poţi scăpa teafăr… Însuşi faptul de a fi supravieţuit este o culpă tacită. Există epoci în care doar moartea te izbăveşte de calvarul suspiciunii. Moartea este arbitrul care îi separă pe cei drepţi de cei vinovaţi. Nici barem supliciul torturii nu poate fi un alibi, căci faptul de a fi nevoit să repeţi : „Au nu vedeţi? Sînt eu, torturatul!” nu este altceva decît umilinţă şi auto-acuzare continuă..
Oare nu din această cauză literatura post-socialistă abundă în jurnale, memorii, eseuri cu incursiuni în istorie de tot felul? Faptul că sînt publicate jurnalele celor care nu au supravieţuit este o dreptate făcută... Faptul că-şi publică jurnalele supravieţuitorii este o dreptate căutată...
Mahmureala post-socialistă încă nu a trecut... Trubadurii de la curte continuă să rămînă, mulţi, pe la curte. A fost destul să întorci sumanul pe dos, să schimbi cîteva substantive...
Anume pentru a scăpa de această interminabilă criză avem nevoie de jurnale, memorii, eseuri cu incursiuni în trecut de tot felul. O naţiune întreagă pe un divan de psihanaliză!
Pentru a scăpa de mahmureala convalescenţei e necesar să scăpăm de emotivitatea şi hei-rupurile politrucilor plătiţi la pagină... Pentru a da o şansă celor care vin este necesar să intelectualizăm ceea ce s-a întîmplat. Şi să documentăm.
Cartea lui Ion Vianu este şi ea o parte a acestui efort de conştientizare şi documentare a trecutului. O mărturie lucidă despre lumea postbelică şi despre evoluţiile (deşi mai degrabă ar trebui să folosim „involuţiile”) societăţii de atunci, Amor intellectualis ne prezintă mai ales declinul şi dispariţia unei lumi vechi, o lume în care a crescut Ionică, feciorul lui Tudor. Iubirea lumii vechi, amor veteris mundi, iar la I. Vianu această lume este cît se poate de personificată, este firul călăuzător al acestei cărţi.
Un fir care se subţiaza pe măsura trecerii anilor / paginilor, pînă a se rupe definitiv... Morţi, trădări, abandonări, conformări... nimic nu mai este precum a fost. Această lume care a crescut pe straturi şi sedimente de cîteva generaţii de profundă cultură umanistă a dispărut. Se pare că ireversibil.
Cîmpul alb, oile negre.
Cin’ le vede nu le crede,
Cin’le paşte le cunoaşte.
