Text scris pentru revista "MOLDOVA"
Îmi aduc aminte de cea dintâi, de parca a fost ieri. Atunci când Tupolevul a plonjat în vata densă a norilor, destui de joşi în acea zi, şi când, brusc, în iluminator au apărut dealurile şi văile atât de dragi, m-au podidit lacrimile. Trecuse un singur an de când plecasem de acasă.
Astăzi revenirile sunt mult mai puţin lacrimogene, căci nici străinătatea nu mai este pribegie, nici „casa” – casă.
Această lipsă de exces de sentimete generează de la început un soi de culpabilitate ce zvâcneşte în pulsaţii undeva în surdină. Incapacitatea de a suferi este o suferinţă aparte nu mai puţin dureroasă, dar ea prezintă şi anumite avantaje: atunci când sentimentele nu poluează spiritul, capacitatea de observaţie se acutizează şi realitatea îţi apare mai zgrunţuroasă şi mai colţuroasă, căci sentimentul excesiv are capacitatea de a nivela totul şi de a obtura porozităţile şi cavităţile din percepţia lumii înconjurătoare.
Norman Manea în unul din eseurile sale („Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul”) zice că exilatul este condamnat la un proces de chestionare continuă. În primul rând, referitor la propria persoană, propriul destin. Unor dubii existenţiale general umane, dacă e să presupunem că aceste „chinuri” sunt proprii oricărei minţi umane sănătoase, se adaugă întrebarea sacerdotală despre exil şi inevitabilitatea lui. De ce s-a întâmplat? A fost oare justificată plecarea? În ce măsură trebuia să pleci? Să pleci definitiv? Să rămâi ostaticul unor reveniri constante? Şi dacă nu ai fi plecat, ce s-ar fi întâmplat? Pentru exilat niciun element al realităţii nu apare ca ceva evident şi natural, parte a lucrurilor pe care le accepţi per se fără a-i opune o întrebare inutilă (nimeni nu se întreabă, să zicem, de ce se circulă pe dreapta... până nu ajunge în Anglia). Pentru emigrat orice detaliu este un motiv de interogare.
La Matei Vişniec („Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”) noţiunea de exil este direct legată de traversare. Traversări constante de frontiere şi bariere, de interdicţii şi obstacole. Traversări reale şi spirituale, reversibile, căci în această dialectică a exilului pînă şi revenirea este o traversare spre ceva necunoscut.
Dar cele de mai sus nu sunt valabile decât dacă vorbim despre exil. Şi dacă „exil” nu este cuvântul apropriat? Dacă ceea ce numim noi exil nu este decât o scăpare? Ce dacă acei pe care-i numim „exilaţi” nu sunt decât nişte fericiţi rescapaţi al unui naufragiu continuu?
Oricare ar fi răspunsul, revenirile sunt nişte realităţi cât se poate de tangibile. E suficient să mergi la aeroport.
S-au schimbat multe de la primele mele reveniri... Avionul lui Tupolev nu mai este bun decât în calitate de monument, nici aeroportul nu mai este acelaşi şi nici pasagerii nu mai sunt acei de cândva.
Acum zece ani pasagerii erau, în mare parte, străini aflaţi în misiuni la Chişinău, caritative de cele mai multe ori, bărbaţi din cohorta gasterbaiterilor, mai toţi cu „paşapoarte albe”, oficiali din Moldova revenind din „deplasări” sau diverşi participanţi la „proiecte” internaţionale... Astăzi componenţa călătorilor s-a mai diversificat, s-a mai normalizat într-un fel, dacă e să admitem o comparaţie cu zborurile spre alte destinaţii, deşi unele particularităţi se mai pot observa. Frapează, în primul rînd şi în special pe timp de vară, în perioada vacanţelor, numărul copiilor mici. Moldovenii se instalează definitiv şi temeinic. Fac copii. (În cazul meu particular acest numar a cauzat şi ceva complicaţii cu zborul, căci nu se ajungeau centuri de siguranţă pentru copii la bordul aeronavei.) Este impresionant şi numărul cuplurilor franco-moldave. Toate astea contribuie la instaurarea unui sentiment de ireversibilitate. Pentru mine este o constatare relativ nouă. De doi-trei ani, ceva s-a schimbat în percepţia emigraţiei la moldoveni. Dacă până nu demult revenirea definitivă apărea drept o perspectivă cât de cât reală (necunoscuta în această ecuaţie era timpul) şi instalarea definitivă drept una ipotetică şi neverosimilă, astăzi această percepţie s-a inversat...
S-a schimbat mult şi comportamentul moldovenilor. Dacă acum 10 ani, conaţionalii noştri suportau docil orice moft al autorităţilor, oricare ar fi ele, astăzi ştiu să-şi reclame drepturile. Am fost impresionat de reacţia părinţilor când li s-a cerut, cu o explicaţie mai mult decât vagă – on a un problème de siège* - să aştepte la poarta de îmbarcare. Calm, fără exces de agresivitate, mai multe persoane au insistat să se aducă informaţii mai precise, iar când, cedând presiunii, a devenit clar că problema erau două centuri de siguranţă care lipseau, ridicolul situaţiei devenise într-atât de strigător, încât soluţia a fost imediat găsită.
Încă un aspect ar fi de menţionat: pe rutele „obişnuite” de avion întotdeauna vezi cel puţin câţiva „oameni de afacere”. Îi recunoşti imediat după vestimentaţia lor sobră şi un gen de comportament identic, oriunde nu te-ai afla. Pe rutele spre Moldova acest specimen lipseşte. Ori are o altă infăţişare. Moldova a devenit demult o destinaţie de vilegiatură. În Moldova mergi în vacanţă. Chiar şi atunci când mergi „cu lucrul”. A propos, preţurile produselor din ţară nu fac decât să confirme acest gând.
Chiar de la aterizare te cuprinde un sentiment de lume în abandon. Văzând epavele triste ale avioanelor în lentă descompunere la aeroport, acest sentiment se insinuează pentru a fi confirmat pe parcursul traseului scurt „AIC – Chişinău” şi de porţiunile buruienoase, peisajele triste întretăiate de insuliţe mai „prelucrate”, dar extrem de pestriţe, altele chiar sfidând realitatea prin strălucitul lor nou-nouţ. Acest sentiment nu mă mai părăseşte de când am venit: o ţară abandonată, o „părăseală”, un cuvânt utilizat de emigraţi pentru a denumi un squatt, în care înfloresc câteva oaze de „civilizaţie”...
Revenirile sunt întotdeauna cel puţin o decepţie. De-a lungul timpului petrecut în străinătate, dorul şi nostalgia, ca la moşneguţul din povestirea lui Alexei Marinat - „Tot mai bine era atunci!” -, remodelează continuu imaginea despre tot ce a rămas în urmă pentru a le preface într-o metaforă, un picior de plai, o gură de rai, într-o himeră care nu a existat niciodată şi nu este decît o proiecţie, un fel de carte poştală, care nu există decât în minţile noastre. Acest trecut imaginar, poetizat la maximum (căci tot românul e născut poet...), în urma unei confruntări cu realitatea zilelor de azi, nu poate genera decât decepţie şi durere...
Pe semne, dacă nu resimţi această durere, înseamnă că eşti plecat definitiv sau eşti un srăin...
