Ȋn copilaria fiecărui din noi există momente de o intensitate emoţională extremă care lasă o amprentă indelebilă pentru întreaga viaţă. Paroxismul emoţianal are efectul unui flash care deseori eclipsează memoriile despre cursul normal al evenimentelor din proximitatea temporală imediată. Rămînem marcaţi de aceste accidente afective care ne fasonează, într-un mod quasi determinist, personalitatea şi acţiunile, aspiraţiile, căsnicia, felul de a educa copiii etc., etc.
Povestea dată se întîmpla demult... foarte demult. Cam pe atunci cînd îngerii şi heruvimii au fost plecaţi în vacanţă, interimul fiind asigurat de un tip pe nume Volodia Ulianov, care într-atît de bine se ispravea cu misiunea dată, încît fiecare pici se simţea obligat (şi asta nu e doar o figură de stil) să-i poarte chipul în piept. Aceasta armată de podvijnici şi posluşnici se chema „octombrei” şi să ştiţi că nu exagerez deloc, căci se făceau şi adevărate parade militare care se chemau vajnic „smotr oktiabriatskikh voisk” la care am participat activ în calitate de „comandant de detaşament”.
Astăzi imaginea unor copii de 7-8 ani defilînd la pas sub zbieratul disperat „levoi, levoi, raz-dva-tri!” al unui pici de aceeaşi vîrstă pare fantasmagoric... Pe atunci însă...
Cam pe atunci se întîmpla şi povestea dată... trebuia să fi avut vre-o 8 ani, căci pioner am devenit în clasa 3-a, deci nu putea să se întîmple decît în vacanţa lui 1984 sau 1985.
Va să zică, după cum spuneam, eram octombrel şi mîndru nevoie mare de înalta răspundere şi misiune pe care ne-o acorda namestnicul îngerilor născut în april de pe steluţa din piept.
Era o zi de vară. Eram la bunei în vacanţă şi se întîmplase ca bunelul tocmai să prăşească la buruiene pe alături de o grămadă de lut de lîngă gard, adus de el pentru a mai murui pereţii saraiului din lampaci şi prin care săpasem o adevărată reţea de galerii, grămada devenind terenul meu preferat de joc din acele zile. Grămada de lut a rămas acolo înca mulţi ani după aceea. Probabil îl împrăştiasem bine de nu se mai avea ce alege din ea. Ori poate nu s-a încumetat bunicul să-mi strice mîndreţea de creaţie arhitecturală? Atîta ştiu: saraiul a fost muruit cu alt lut, nu cu acel din grămadă.
Eu - prin lut, bunelul – cu sapa prin grădină. Nu mai ţin minte prin ce minuni, probabil m-a întrebat tătuca ce am mai învăţat pe la şcoală, dar ştiu că am început la un moment dat a-l cicăli cu prostologiile mele octombriceşti: cică ne-o învăţat la şcoală că Dumnezeu nu există, că nu e bine să mergi la biserică, că doar oamenii înapoiaţi îşi mai fac cruce în era cînd cosmosul este deja cucerit şi trimitem rachete pînă la Luna şi pînă la Marte, şi pînă la Soare (dar le trimitem noaptea să nu se topeasca) etc., etc., etc. Bunelul asculta răbdător. Eu, pornit într-un avînt evangelizator (hic) înflăcărat aşteptam o altă reacţie: pocăinţă, recunoaşterea greşelilor şi promisiuni de a „nu mai face mai mult”... ori măcar nişte încercări de a mă „pune la loc” ca pe un mucos ce eram... Nimic. Ȋn apogeul discursului mesianico-antihrist am terminat cu întrebarea absolut legitimă, ţinînd cont de argumentele zdrobitoare pe care le adusei: „DE CE? DE CE, TĂTUCĂ, ȊȚI FACI CRUCE?”
................................................................
Scena ce a urmat îmi stă şi azi în faţa ochilor:
Bunelul a stat din prăşit. S-a rezemat de sapă. M-a privit luuuung cu un zîmbet blajin şi cu o privire de o seninătate atît de profundă încît mi s-au înecat toţi michiduţii în ea... După o pauză care mi s-a părut atunci interminabilă a rostit împăciuitor:
„Apoi, dragu tatei... tu eşti băiat deştept la tătuca. Ce pot eu să-ţi spun? Ai să creşti mare ş-ai să-nţelegi...”
Atît. Nu ştiu ce anume şi-a făcut efectul... Ȋnflăcărarea mea iniţială? Reacţia blajină a bunelului? Seninătatea şi intensitatea cu care m-a privit?
Sau faptul că la momentul respectiv, eu, care credeam că sînt depozitarul adevărului sacru încununat cu steluţă roşie, am descoperit că există ceva, un mare mister, la care încă nu am acces, din nu mai ştiu eu care motive? Eu, care citisem deja mai toată biblioteca de beletristică de acasă (mi-au scăpat doar cărţile tehnice despre proprietăţile metalelor şi enciclopediile medicale ale părinţilor), am desluşit clar o durere imensă şi ceva pentru care se considera, pe bună dreptate, că încă nu eram suficient de „copt”. Probabil anume această subapreciere m-a indignat cel mai mult atunci, deşi... altfel nu se putea.
Povara era prea grea pentru un mucos cu simptome alarmante de „pavlico-morozovită” precoce...
Din această zi a început convalescenţa mea.
CE? CE TREBUIA SĂ ȊNȚELEG? Ȋntrebare de care nu am scăpat nici astăzi...
Bunelul a plecat în lumea celor drepţi, măcinat de un cancer, în 1988. Nu a avut timp să-mi aducă nicio frîntură din răspuns. De la bunica am reuşit să reconstitui cîteva elemente din acest puzzle misterios, dar s-a stins şi ea nu mult după aceea. Mama a venit şi ea cu ceva explicaţii mai tîrziu. Am aflat multe: despre viaţa „la români”, despre evacuarea din 1940, despre dezertare şi cum se traversa Prutul, despre lagăre de concentrare la unii şi apoi la ceilalţi, despre evadare, despre partizanii roşii şi italienii din armata lui Mussolini, despre foamete, despre tehnologia ţesutului de lăicere din petici, despre călătoriile la braţ cu moartea pînă la Lviv, despre buruienile comestibile, despre „upolnomocenyi” de la Rîşcani şi „rivolveru” său, despre colectevizare, despre colhoz şi trudozile la „tiutiun”...
Vă spun doar ce am înţeles pînă acum: aceşti OAMENI nu au fost oameni, ci TITANI !!! Pe care se mai ţine ce a mai rămas din noi. Şi daca nu se mai ţine mare lucru este fiindcă ei au plecat... Şi fiindcă îi abandonăm uitării...
Vă mai spun un alt lucru pe care l-am înţeles: aceşti OAMENI nu au fost oameni, ci IUBIRE! Căci numai aşa au putut supravieţui. Şi din această iubire am ieşit şi eu... Cîtă IUBIRE au avut ei ajunge să inunzi Universul !!! Păcat că robinetul a intrat pe mîinile noastre.
Dar cine ştie? Poate vom creşte într-o zi mari şi vom înţelege.
Ȋn imagine: bunelul meu, Ştefan Ilaşciuc, fotografiat de tata.
