- Dragă tovarăşe, salutăm iniţiativa Dumneavoastră de a integra rîndurile progresiste ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice! Este o mare responsabilitate şi o nouă etapă în viaţa fiecărui cetăţean sovietic. Dar este o responsabilitate şi pentru noi. Trebuie să înţelegeţi, Andrei Ivanovici, că Partidul acordă o importanţă deosebită şi o mare atenţie fiecărui candidat. Partidul, tovarăşe, este un lucru foarte serios. De aceea, procedura este următoarea: din moment ce depuneţi cererea de aderare, noi vom contacta colegii noştri de la Komsomol, din rîndurile căruia faceţi parte, cu care vom discuta despre activităţile Dumneavoastră în Organizaţia Tineretului Leninist. De asemenea, doi dintre camarazii noştri cu o vechime mai mare şi reputaţie ireproşabilă din Partid vor fi împuterniciţi să preia şefia asupra Dumneavoastră în calitate de candidat. Timp de un an de zile, cît durează perioada probatorie, ei vor discuta şi vor urmări dacă candidatura Dumneavoastră este una de încredere. După acest an de zile celula noastră de partid se va reuni şi vom discuta cererea Dumneavoastră. Desigur, recomandările pe care le-om primi de la Komsomol şi, în mod special, a tutorilor vor fi determinante pentru decizia comisiei.
- Clar... Şi cine vor fi tutorii mei?
- Doi tovarăşi de la noi de la uzină. Din rîndul proletarilor. Tovarăşii V.K. si I.P. Aveţi o anchetă bună, sînteţi fiu de comunist, veteran de război. Nu cred că vor fi dificultăţi.
- Am înţeles... Dacă îmi permiteţi, căci, după cum spuneaţi şi Dumneavoastră, este un pas foarte important în viaţa mea, aş avea nevoie de cîteva zile de reflecţie.
- Desigur, desigur... Iată, tovarăşe un exemplar de cerere şi o anchetă. Luaţi-le şi reveniţi cu ele completate cînd doriţi. Nu vă grăbim, desigur. Chestiile astea nu se fac în pripă.
Andrei Vovc a ieşit din cabinetul Secretarului Organizaţiei locale de Partid pentru a nu-i mai călca pragul niciodată.
Mai tîrziu, pe cînd începeam şi eu a pricepe cîte ceva, îl întrebam pe tata de ce nu a devenit comunist. Voiam să înţeleg de ce nu a făcut o „carieră strălucită”, de ce a rămas simplu inginer şi mai mult decît şef al biroului tehnologic la uzină nu „s-a ridicat”, deşi absolvise Politehnica cu diplomă „roşie”. Era doar deja prin 75, mari probleme cu conştiinţa nu putea avea, anii cînd Partidul ucidea şi deporta trecuseră... Era şi el un cetăţean sovietic de rînd, fără activităţi „anticomuniste” sau veleităţi de disidenţă exagerate... În afară de faptul că ascultam în Moskvich-ul portocaliu radioul românesc în drum spre bunei (acasă, la cămin, nu era voie), nu avea nimeni ce să-i reproşeze... Erau oportunităţi evidente pe care le rata din această cauză. Numai acei 10 ani de trai în cămin pînă ni s-a repartizat un apartament (noroc de perestroïkă: a facut scandal la sindicate şi l-a obţinut), alţii vreo 15 ani de rînd pînă ni s-a instalat un telefon, cît fac...
Atunci mi-a povestit tata această poveste.
- Cum? Cum puteam eu, inginer cu 5 ani de politehnică, cu diplomă „roşie”, să accept ca doi beţivani (că doar îi cunoştea toată lumea, dar nu putea să le facă nimic din cauza Partidului), care au facut doar un ПТУ vreo 6-9 luni acolo, aduşi de naiba ştie de pe unde la uzină, să decidă dacă merit eu sau nu ceva? Imposibil!
