E o poveste mai veche. Chiar destul de veche. Protagoniştii ei nu mai sînt în viaţă…
Pe cînd copilaream şi eu, îmi petreceam verile la buneii mei, la Nicoreni, actualmente în raionul Drochia. Sat mare altădată. În 2004 ar mai fi avut 3420 de locuitori… Cu 2 şcoli în 1940, cu 2 şcoli în 1991 şi probabil cu riscul de a rămîne fără o singură şcoală în 2011... Sat întins pe trei dealuri, în formă de potcoavă, la mijlocul careia curge şi astăzi un rîuleţ, căruia nu-i ştiu nici astăzi numele. Sătenii îi spuneau simplu: rîpa din vale. Denumirile mahalalelor îmi mîngîe şi azi auzul: Tindireuca, Balcani, mahala Ruşilor, mahala Zăicănenilor, mahala Răcenilor... Dar să lăsăm digresiunile nostalgice şi să revenim la povestea noastră.
Cîndva demult, foarte demult, pe vremurile cînd cireşul de la poarta ogrăzii îmi părea ne-căţărabil (mai tîrziu aveam să-mi fac un formidabil punct de observaţie în încrengătura a trei craci din fîrful lui, dar mult mai tîrziu) o auzii pe bunică-mea bombănind în urma unui mahalagiu; „îmblă ş-aista-n dodii, de parcă l-o apucat bludul”.
Cuvîntul „blud” m-a intrigat nespus de mult şi, imediat, i-am cerut să mi-l tălmăcească. Bunica, să-i fie ţărîna uşoară, carte n-a ştiut. Şi nici DEX nu exista pe atunci, deşi nu i-ar fi servit la mare lucru. Verificaţi şi Domniile Voastre: DEX-ul nu atestă acest regionalism arhaic. A scoate o definiţie clară şi concisă nu era pe măsura ei. Aşa a fost lumea. Fiecare cuvînt, fiecare expresie cuprindea un microcosm, un trecut, o pildă, o viaţă... O fi el bun să vorbeşti o română de dicţionar cu accent bucureştean, dar... e aseptizat oarecum.
„Blud?” – m-a privit bunica puţin surprinsă. Imediat însă a mijit ştrengăreşte ochii şi mi-a întins un scăunel. „Apu... şezi aici, să-ţi povestească mămuca ce-i asta blud”.
Aşa a fost lumea: cuvintele se povesteau, nu se împuşcau ca o rafală de definiţii dintr-un AK-47. Să vezi cum îi dau astăzi cu „impedimente” şi „comasări” prin interviuri, dar în fond, nici la ciubota ciobanului nu ajung...
(Ciobanul de atunci, nu beţivul de azi. Pe ciobanul din Nicoreni îl chema Sukohlev, o poreclă de pe vremea foametei, probabil. Om nant şi uscăţiv, roşcat pe de asupra. Venea singur pe la casele oamenilor să le aducă ceva zăr, să le spună ce-i cu oile, să le mai amintească cine şi cînd e cu rîndul... nu am mai văzut din ăştea de atunci... Mamă!, ce sîrbuşcă făcea bunica din zărul cela!...)
Dar să continuăm povestea :
„Trăia la noi în mahala un om, Ilisîi.
(Asta e contribuţia mea de ficţiune la poveste. Nu mai ţin minte cine era omul din povestea bunicii. în scimb, îl ţin minte pe Moşul Ilisîi, un bun prieten de-al bunelului, vecin peste drum, care toată viaţa a avut grijă şi a reînnoit răstignirile de la cimitirul satului, necătind la regim, la brigadiri, lanovoi şi zvenovoi de tot felul care îl sîcîiau din cauza asta. Omagiat să-i fie numele!).
Şi avea Ilisîi un frate, care trăia pe dealul celălalt, la Zăicăneni. Uite că într-o zi au plecat ei amîndoi cu căruţa lui Ilisîi la Rîşcani la iarmaroc. S-au întors înapoi spre seară. Ilisîi a mas la frate-său. De, 
erau şi caii obosiţi, dar mai cu seamă vroiau să bea un aldămaş împreună pentru că au făcut tîrg bun şi le-a ieşit la socoteală. A doua zi de cu noapte, înainte de răsăritul soarelui, Ilisîi şi-a luat caii şi s-a pornit acasă. Ajuns în vale la rîpă, a intrat într-o ceaţă albă, de nu ţi se vedea palma cînd întindeai mîina. Uite acolo l-a şi apucat bludul. I-o tumănit minţile şi în loc să meargă pe drum, a luat-o hăisa pe şes şi s-a tot învîrtit în loc pînă nu s-a ridicat soarele. Cine ştie cît avea să-l ducă bludul de cap, dacă nu-l vedea frate-su din deal şi nu venea pînă la el. A apucat caii de căpăstru şi i-a scos la drum. Uite asta, măi nepoate, se chiamă blud. Acolo, pe vale, la rîpă, este blud. Şi cînd îi ceaţă, ori noapte neagră, poate să te ia uite-aşa şi să te poarte pînă nu vine cineva să te scoată...”
Eu, fiind octombrel pe atunci şi educat (deja!) în spiritul dialecticii materialiste la şcoală, nu prea am crezut povestea. Am zis ceva de genul „Las-că ştiu eu, era Ilisîi cherchelit şi nu vedea drumul”. La care bunică-mea a răspuns: „Voi, aiştea de-amu, nu mai credeţi în nimic... Să ştii că s-a mai întîmplat şi cu alţii. Şi-apoi, a mai ospeţit Ilisîi pe la frate-su, şi nu o dată. Şi chiar de avea cîteva păhărele şi adormea în căruţă, îl aduceau caii singuri acasă, că avea cai vrednici. Iţi spun eu: este blud la noi pe vale!”
Doamne, au trecut 25 de ani de atunci...
Acum, cînd am şi eu ceva peri suri prin cap, cred. Cred ce spunea bunica. Mămucă! Să ştii că ai dreptate! Întotdeauna ai avut dreptate! BLUD EXISTÁ!!! Numai că el a ieşit din rîpă. Cît aţi fost, ne-aţi păzit, nu ştiu prin ce minuni, dar l-aţi ţinut acolo, devale la rîpă. De 20 de ani, însă, exact de cînd aţi plecat, BLUDUL s-a răspîndit prin toată ţara: ne-a împînzit minţile şi ne poartă în cercuri. Ar trebui de pus un panou la frontieră: ATENŢIE, AICI ESTE BLUD!
Cine ştie cît o să ne mai poarte?... Nu se găseşte nici un frate să ne apuce de căpăstru şi să ne scoată...
