Dragă Cititorule, în pofida impertinenţei şi dramatismului intrinsec al titlului, ceea ce urmează nu va fi o poveste tristă, ci una în pur stil hollywoodian, cu un happy end în toată firea care încununează o perioadă întreagă, un an, cu mult dramatism, lacrimi uneori, suspans şi tensiune maximă. Un adevărat thriller deci, deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului, impus, de ce să nu o recunoaştem, şi spectatorului, iar în cazul de faţă şi dacă e să respectăm rigorile genului, cititorului…
Respectiv, precum o fac deseori şi cineaştii, înainte de a vă povesti povestea mea, am să vă aduc şi o grilă de lectură. Un exerciţiu care v-ar pregăti să citiţi „corect” naraţiunea care urmează. Tertipuri şi şmecherii stilistice aici pot exista multe, dar eu voi alege-o pe una din cele mai eficace: o imersiune în istoria nu tocmai veche a ţării Moldova şi a mea proprie. Aşa fac astăzi mulţi, dar campioni la această probă au devenit televiziunile: pînă şi jurnalul televizat, care ar presupune o anumită austeritate şi neutralitate a stilului, abundă în „istorii personale”, un joc de-a exibiţionismul / voiarismul la limita decenţei deseori, relatate fără nicio jenă spectatorului şi îmbrăcate într-un patos lacrimogen în faţa căruia nu rezistă nicio fire sensibilă... Căci noi la asta sîntem reduşi: la firi sensibile în căutare permanentă de spectacol şi dramatism.
Deci, vă propun şi eu, dragii mei, să plonjăm într-un flash-back cvazi-cinematografic şi să ne teleportam în 1999, an în care eu, tînăr absolvent al Universităţii de Stat „Alecu Russo” de la Bălţi, părăseam Republica Moldova. Au trecut 15 ani de atunci şi încă nu au existat momente în care să mă fi poposit năstruşnica idee de a reveni în ţară...
În povestea care urmează, povestea (iertare, stimabile şi exigent cititor, pentru repetiţia comisă în mod deliberat aici) mea şi a celor 15 ani nu contează absolut deloc, dar am dorit să vă povestesc (hic!) cum şi de ce am „emigrat”.
Nu a fost atunci un scop în sine. Mai mult chiar, fiindcă tot zicea lumea că nu am fost un student chiar rău şi fiindcă patima literelor nu m-a părăsit niciodată, am încercat să intru la masterat nemijlocit la Alma Mater. Dar pentru asta era nevoie să achit un „contract” de 1200 de lei... Dacă aţi uitat ce însemnau 1200 de lei pe atunci, am să vă spun doar atît: la USB „Alecu Russo” un lector asistent începator avea un salar de 100-120 de lei în acele nu tocmai fericite vremuri... Părinţii mei, reduşi la o sărăcie lucie de urgiile tranziţiei, atîta bănărit nu aveau (ţin minte că tata primea salariul cu luni bune de întîrziere...). Eu – nici atîta... La întrebările mele nedumerite şi încercările timide de revoltă mi s-a propus un deal al secolului: urma să fiu angajat şi să predau la facultate (vezi mai sus salariul), iar banii să meargă în contul „contractului”. De facto trebuia să lucrez degeaba... fără vreo sursă oarecare pentru existenţă (asta dacă nu te apucai să faci ore de „meditaţie” sau să... iai mită!) Această „propunere uluitoare” mi se făcea după primul din cele două examene de admitere la masterat... La al doilea examen nu mă mai prezentam. Restul sînt detalii puţin importante. În toamna lui 1999 începeam un masterat la Sofia, Bulgaria. Cu bursă.
Dacă credeţi că sînteţi în plină poveste, vă rog să mă iertaţi, dar nu a fost decît o „mise en bouche”. Acum, dacă am plantat decorul, voi trece la acţiunea propriu-zisă care se desfăşoară chiar în acest moment, adică e pe cale să ajungă la acel faimos happy end anunţat emfatic chiar de la bun început şi , chiar de zice o vorbă veche şi înţeleaptă „Nu zi „hop” pîn-n-ai sărit”, probabilitatea lui este într-atît de mare încît îmi permit să vă împartăş aceste rînduri.
Ascultaţi!, ascultaţi! şi nu carecumva să spuneţi că nu aţi auzit! Abia acum începe povestea:
A fost odată ca niciodată, dar nici chiar într-atît de demult, în 2013 mai exact, că de n-ar fi fost nu aş avea nici eu ce scrie azi, un liceu. Din acele puţine care mai rămîneau în satele mari. Şi mai era în acea ţară unde domnea verde-roşu-albastru împărat o zînă, care era prin cumul şi Ministru al Învăţămîntului. Şi a fost pusă zîna de tocmai Muma Pădurii să facă reforme. Şi s-a apucat zîna de reforme... Şi se întîmpla povestea dată.
Elevul F. din liceul acelui sat mare a ajuns şi el mare de ani şi de statură şi i-a venit sorocul bacalaureatului şi lui. Şi a ănvăţat băiatul ca niciodată în acel an... Şi au pîrîit şi pătimit cărţi şi caiete...
Şi a ieşit elevul F. cu cea mai mare notă la bacalaureat din liceul său!... Dar liceul nu a fost unul „elitist”, ci din acele licee care nu stau pe lîngă curtea domnească şi care demult le stă boierilor şi domnilor, şi chiar Mumei Pădurii, în gît. S-a dovedit că au pîrîit şi pătimit cărţi, dar nu chiar acele cărţi care trebuiau... Şi s-au scris caiete, dar nu cu exerciţii din acele care au fost la bacalaureat...
Eevul F. a luat bacalaureatul, chit că a ieşit de la examen absolut aiurit de ce i s-a întîmplat acolo... Bacalaureatul din leatul 2013 a fost momentul de glorie supremă a zînei-ministru, toţi menestrelii ţării cîntîndu-i ode şi rostindu-i panegirice înflorate... Nu s-a mai întrebat nimeni de ce examenul a fost făcut cum a fost făcut, tăiat parcă după măsura şi lungimea braţelor şi cracilor feţilor-logofeţilor din liceele de pe lîngă curte, nu s-au întrebat, căci a fost biruit dragonul cu şapte capete – copiatul! Şi poate ar fi întrebat careva, dar se nimereşte că toţi menestrelii şi cronicarii acestor ţinuturi din liceele de la curte au iesit, iar cel sătul cu cel flămînd nu s-au înţeles de cînd lumea...
Elevul F. a luat bacalaureatul, dar nota nu a fost suficient de mare pentru a spera un loc „la buget” în vre-o instituţie de învăţămint superior al împărăţiei.
Dar părinţii elevului F. nu au dorit să meargă la munci grele prin străini, căci F. mai are o soră mai mică şi ei refuză ideea însăşi ca un copil să crească fără părinţi... Părinţi exemplari, nu-i aşa? De pus în icoane de sticlă şi arătat la toată lumea! Şi cu F. cum rămîne? Învaţă sau nu? Părinţii au zis da, şi l-au trimis la capitală, la un colegiu, unde nota sa era „trecătoare”, cu speranţa să încerce totuşi o universitate mai tîrziu. Părinţii au zis „da”, dar finanţele lor au răspuns „ba”, căci după doar trei luni de studii „gratuite” la Chişinău (în afară de gratuitatea locuinţei/transportului/hranei se mai adăugau gratuităţi neprevăzute de cîteva sute de lei lunar, ba pentru o carte recomandată insistent de un profesor şi inexistentă la biblioteca instituţiei, dar care se putea găsi chiar la profesor contra unei sume modice de arginţi, ba pentru nişte utilaje de laborator pe care le cumpărau de la profesor, ba pentru nişte costume şi armuri speciale, ba pentru paloş, ba pentru sabie s.a.m.d.)...
A revenit bravul nostru F. acasă, în satul de baştină, după ce a epuizat şi ultimile picături de vlagă din rezervele financiare ale părinţilor săi... Dar nu s-a lăsat bătut. S-a apucat serios de franceză. A mers la solii împărăţiei francilor (Alliance Française), acei care se ţin de nebunii din astea demodate care se cheamă „cultură” şi a mai obţinut o diplomă. Nu mare lucru, dar cu foiţa asta pînă şi bacalaureatul său căpăta o strălucire mai altfel, mai luminoasă...
Şi a trimis F. bacalaureatul „rău” moldovenesc însoţit de fiţuica aia precum că ştie limba francilor peste mări şi ţări la o universitate nu tocmai din cele mai rele. Şi le-a scris F. că vrea să înveţe la ei, la franci, buchii şi ştiinţe noi. Şi a aşteptat... Şi i-a venit răvaş pecetluit de peste mări şi ţări că este aşteptat...
F. pleacă la toamnă să înveţe în Franţa. Este excitat şi plin de speranţe noi.
Iar eu? Mă bucur pentru el, ce să fac alta? M-am suit şi eu pe-o roată şi v-am spus povestea toată. M-am suit şi eu pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.
Lui F îi va fi greu, va trebui să se descurce de unul singur, să muncească la universitate şi pentru a-şi asigura existenţa... Îmi aduc aminte, înduioşat, de anul în care veneam la Paris... Cu mîinile în buzunar. A fost greu. Dar asta e o altă poveste. Care nu mai are nicio importanţă. Au trecut 14 ani de atunci...
Tot au fost reforme de atunci, tot au fost schimbări... Dar esenţa lucrurilor a rămas aceeaşi.
Povestea dată, dragii mei cititori, dacă v-aţi prins bine, nu putea să se termine decît în două feluri:
1. F. rămîne la sapă de lemn neînvăţat (dar cu bacalaureatul în buzunar) fără mare viitor.
2. O emigrare.
Dacă ar fi emigrat cineva din părinţi (pentru a plăti studiile lui F. în Moldova. De-aţi şti cîţi părinţi din aceştea cunosc...) am fi vorbit de încă o dramă familială. A reuşit însă să emigreze F. Şi asta ne permite să spunem că avem un happy-end în calitate de final.
Deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului...
