Care nici poduri nu sînt,
Ci nişte maşinării
Cu roţi, cu aripi,
Propulsate de o ardere
A măruntaielor acestui pămînt
Ce ne mai ţine.
Motoare, turbine
Scuipînd foc
Şi aşternînd funingine
Crasă şi groasă,
Neagră,
Peste stîlpii ce măsoară
Filmul kilometrilor
Derulat întotdeauna
În sens invers,
Spre punctul de plecare A
Dinspre B, C, D, ... şi pînă
La sfîrşitul alfabetului.
Şi nu mai încap destinaţii
În alfabetele lumii,
Şi nimeni nu mai ştie
Unde se află punctul A
Care-şi schimbă permanent adresa,
Pe cînd noi am uitat-o
Pînă şi pe cea iniţială.
Şi tot ne trimitem dorul
Spre un trecut imaginar,
Un paradis care niciodată nu a existat,
Dar maşinăriile
Cu roţi, cu aripi
Tot vuiesc şi huruie
Necontenit, căutîndu-ne
Şi găsindu-ne
Chiar şi atunci
Cînd credem că ne-am ascuns
Definitiv, de veci.
Şi maşinăriile
Cu roţi, cu aripi,
Ne găsesc inevitabil
Şi ne readuc înapoi
La condiţia noastră umană
Mai ceva ca un Malraux,
În pofida tuturor
Regilor, valeţilor,
Vameşilor, haiducilor,
Neo-politrucilor,
Activiştilor de toată culoarea,
Cari care rod şi muşcă din ele
Pîndindu-le, din hăţişuri, trecerea.
Şi nu ajung pînă la noi
Decît roţi de oţel goale
Sau îmbrăcate în pneuri,
Aripi de fier
Ciopîrţite şi ciuruite...
Cu care nici să zbori nu mai poţi,
Nici sa zbori nu mai poţi...
