Am fericita ocazie, şi profit din plin, desigur, să hoinăresc regulat printr-un cartier al Parisului care îmi este drag şi cărui îi spune „Montmartre”.
Nu am nici cea mai mică ambiţie să vă descriu acest sit turistic. Nu voi fi la înălţime, şi nici nu acesta este subiectul micului meu à propos. Doar atît am să vă spun: ca şi oricare sit turistic, îşi capătă toată splendoarea doar cînd este dezertat de... turişti! Lucru imposibil a priori. Nu contează! Este, necatînd la toate, destul de uşor să eviţi fluxurile de turişti gălăgioşi: e suficient să te abaţi doar cu o stradă de la aşa numitul „circuit turistic” şi atunci profiţi din plin de farmecul şi calmul incredibil al cartierului.
Ce-ar fi să examinăm mai îndeaproape acest flux de turişti? De ce? Fiindcă, într-o măsură oarecare, componenţa eteroclită a acestei populaţii de gîşte gălăgioase este o oglindire relativ fidelă a realităţii şi un barometru al aşa numitei „situaţii internaţionale”, dacă e să preluam o sintagmă atît de des folosită şi uzată pînă la repulsie timp de decenii în fosta şi prezenta noastră ţărişoară.
Aşa dar, ce reprezintă gloata setoasă de impresii din fîrful Montrmartre-ului? Ca şi pe lîngă oricare alt sit turistic din Paris, marea majoritate o constitue grupurile organizate. Geografia originilor acestor grupuri este extrem de pestriţă şi ea, deşi tind să cred că nu este chiar total arbitrară. Astfel, întîlnim preponderent grupuri din ţări relativ „bogate” şi grupuri din ţări francofile. Din start: grupuri de moldoveni / români nu am întîlnit.
Iată ce am remarcat: ţările din Nord (aici pun la un loc anglo-saxonii şi scandinavii) sînt în special reprezentate de grupuri de adolescenţi, ceea ce denotă indiscutabil o bunăstare materială istorică, mai mult decît o francofilie pronunţată.
Grupurile din Europa de Est sau Orient (ruşii, japonezii, chinezii, orientul mijlociu) sînt în special compuse din persoane în floarea vîrstei sau de vîrsta a treia, sensibili la ceea ce (mai) poate reprezenta civilizaţia franceză ca valoare intrinsecă (intrebarea ramîne deschisă despre adolescenţi: ramîn acasă sau preferă Disneyland-ul catedralei Sacré-Coeur?).
Latinii europeni sînt foarte eterocliţi, vezi deseori familii întregi, ceea ce pentru mine este un semn de bunăstare recentă. Ei sînt în perioada de descoperire concomitentă: parinţii şi copiii experimentează în acelaşi timp farmecul turismului vacanţier.
Desigur, aceste observaţii nu sînt decît nişte schiţe stîngace, dar simptomatic este faptul că nu am întîlnit pînă acum grupuri de moldoveni / români. Ceea ce nu înseamnă că nu am întîlnit co-naţionali de-ai mei pe la Montmartre!
Îi vezi, de cele mai multe ori, în mini grupuri de cîteva persoane, profitind de un mic răgaz de week-end sau de o mică vizită organizată de un prieten sau cunoscut... Siturile turistice sînt rareori locuri sau trasee unde moldovenii se opresc mai îndelungat. Doar timpul necesar pentru a înregistra fotografic sau mintal magnificul locului şi apoi... pleacă stingheriţi de aceste efuziuni beate pline de extaz ale turiştilor ordinari.
Pentru unii (acei care-şi cîştigă, permanent sau temporar, bucăţica de pîine la Paris) locul este prea animat pentru a profita din plin de o zi de week-end. Pentru alţii (acei rari care reuşesc să vină într-o călătorie pînă la Paris) locul este prea plebeic şi ei bat în retragere destul de rapid, jenaţi de aceasta mulţime de oameni ce-şi exprimă ostentatoriu admiraţia legitimă, dorind parcă să(-şi) demonstreze că nu au dat banul degeaba şi chiar se merită. Zau aşa, se merită, vă rog să mă credeţi!
Co-naţionali întîlneşti destul de mulţi, dar în locuri ceva mai dosite de pe Montmartre, ceea ce denotă o atitudine de apropriere a spaţiului. La fel ca şi parizienii, moldovenii nu prea agreează locurile turistice. Normal: ei nu sînt turişti! E destul să cobori la poalele „Muntelui Martre” ca să auzi grai matern: chiar pe Rochechouart, în micul scuar unde mamele tinere îşi scot odraslele să mai respire aer „curat”. Din păcate, locurile mai selecte din cartier (acele cîteva care exista) nu prea sînt frecventate de moldoveni, cel puţin eu nu prea am întîlnit (nu că aş fi eu un frecvent vizitator, dar, mă rog, din cînd în cînd, de ce nu?).
Există totuşi o schimbare notorie pe care am observat-o ultimii ani: dacă acum 3-4 ani întîlneam în cartier îndeosebi mici grupuri de bărbaţi tineri (din acei care vin la muncă să cîştige un ban), acum întîlnesc din ce în ce mai mult familii şi mame cu copii mici...
Tristă constatare: moldovenii nu mai speră să revină în ţară şi încearcă să se instaleze definitiv aici, în Franţa. Decepţie dublă: am văzut recent şi bătrîni legănîndu-şi nepoţii... Se întîmplă ceva trist de tot acolo, în ţară, dacă lumea îşi expatriază ceea ce le este mai drag. Un lucru îmbucurător, în acelaşi timp: moldovenii încep a mai „prinde la pene”! Dacă comunităţile de emigranţi erau concentrate în suburbii pînă acum 2-3 ani, acum încep să „colonizeze” periferiile Parisului.
Cele relatate mai sus nu au decît valoarea unei simple observaţii subiective. Îmi permit să vin cu aceste constatări doar fiindcă locuiesc în apropiere de acest cartier (fiţi pe pace, nu chiar pe Montmartre, ci la poalele lui) de vreo şase ani deja şi am putut să-mi construiesc micul meu film à la Amélie Poulin despre cartier şi concentraţia de moldoveni la m² de Montmartre. Nimeni nu cunoaşte cifra exactă de emigraţi. Nu cred că cineva a încercat sau a avut o motivaţie particulară de a o cunoaşte. Cică ar fi între 15000 şi 60000 de cetăţeni ai R. Moldova în Regiunea pariziană.
Dar ei nu fac turizm. Cînd voi vedea şi eu grupuri de turişti galagioşi din Moldova, vociferînd zgomotos şi minunîndu-se disciplinat de ce e menit în ghid să stîrnească admiraţie, atunci voi începe a spera şi eu că lucrurile nu stau chiar rău acasă.
Pînă atunci stau şi eu cuminte acasă şi-mi caut de grijă. La fel ca şi alţi moldoveni de la poalele Montmartre-ului.
Publicat in premiera pe bloguvern.md
Imagine: Guy Thiant "Si Montmartre m'était conté"
