„Мне вчера дали свободу.
Что я с ней делать буду?”
V. Vysotsky
Leo Butnaru spunea* că ar trebui de inventat un nou soi de literatură/lectură : avalanche-reading. E genul de scriere interactivă cînd, în urma unui text publicat, comentariile încep a se constitui într-un discurs scriptural propriu-zis.
Acum cîteva zile publicam un articol pe blog despre perioada interbelică. Soră-mea, Veronica, comentase atunci textul citîndu-l pe bunelul nostru, Ştefan Ilaşciuc, originar din satul Nicoreni, astăzi raionul Drochia: « La români cine muncea era gospodar. Acum tot boseacu-i gospodar ». Comentariul respectiv a suscitat o serie de alte (inter)reacţii pe Facebook, ce au motivat, la rîndul lor, şi articolul respectiv. Imprevizibile sînt căile tale, avalanche-reading! E o formă de (de)scriere extraordinară unde absolut toate constituantele lingvistice ale unui intra-inter-meta-exo-hyper-text, poate deveni geneza altui text şi aşa la infinit. Mai mult, impersonalitatea autorului (trăiască pseudo-anonimatul Internetului!) şi temporalitatea efemeră a textului, fac ca el(e), acest(e) text(e) să devină actorul principal al respectivului gen de scriere/lectură!
Bine, să lăsăm digresiunea de factură pur nostalgică (eh, unde-s anii cînd făceam literatură la facultate?) şi să revenim la gospodarul nostru. Francezii ar spune „berbecii noştri”, respectivii în cazul dat s-ar putea substitui cu uşurinţă.
De cîţiva ani buni sînt certat cu noţiunea de „gospodar”. E ca şi comunismul: idee seducătoare şi grizantă în secolul 19, dar criminală la începutul secolului 21.
Cuvintele sînt inocente prin forma lor, dar nu şi prin conţinut. Or, cu timpul, conţinutul lor se schimbă, evoluează odată cu societatea, valorile vehiculate. Pe scurt, evoluează odată cu noi.
Principala problemă a acestui cuvînt este faptul că el este asociat, pentru majoritatea din noi, cu o stare şi nu cu o modalitate. Ca să inţelegeţi mai bine la ce fac referinţă voi aduce doar două exemple:
- Acum cîţiva ani, fiind în vacanţă, mergeam la Nistru la pescuit băboi (cu 5-6 ani în urmă mai erau încă în Nistru). Ajuns pe mal, m-am apropiat de un bătrînel ce pescuia şi el. De, ca pescarii. Cu întrebări de genul „cum se prinde”, „la ce prinde”, dacă ştie el unde pot să prind şi eu, în fine, banalităţi din codul de comportament al pescarilor. Într-un mod foarte natural am angajat o discuţie mai largă, căci eu unul sînt fan al acestor taifasuri dezinvolte din care aflu mult mai multe lucruri despre cotidianul moldovenilor decît din toate ziarele şi televiziunile puse launloc. Desigur, orice dialog presupune un schimb de informaţie. C’est donnant-donnant, cum se spune pe la noi prin sat. Cînd a aflat că locuiesc în Franţa, moşulică m-a întrebat direct dacă am maşină. I-am răspuns onest că nu am. Concluzia a fost categorică: „Apu, nu ieştu tu gospodar”...
- Şi mai înainte de epizodul cu pescuitul nimeream la cineva în ospeţie. O persoană care făcea parte din foştii brigadiri şi care mai continua să lucreze la un new-kolhoz numit pe atunci „gospodărie agricolă”. Omul ne-a demonstrat cu o fală pur balcanică „gospodăria” sa individuală. E drept că avea şi cu ce se mîndri. La plecare persoana care mă acompania îmi spunea: „Ai văzut ce om gospodar? Maladets!” La simpla întrebare pe care i-o puneam: „Cum adică? Nu vezi că tot ce are e din furat?” a strîns doar din umeri şi m-a privit ca pe un extraterestru...
Cuvîntul „gospodar” a evoluat şi a pierdut din încărcătura sa semantică modalitatea în care se construieşte o gospodărie rezumîndu-se astăzi (dar oare numai astăzi?) la un anumit nivel de (bună)stare. Dacă pe timpuri însemna casă, pamînt, oi, vaci, boi, cai etc., astăzi înseamnă casă/apartament (cu cît mai mare şi cu cît e mai scump ghetoul, cu atît mai „gospodar”), maşină (cu cît mai scumpă, cu atît mai „gospodar”), haine scumpe (cu cît mai glamour, cu atît mai „gospodar”), baruri şi restaurante, călătorii pe la curorturi la modă, etc. etc. – apanajul la ceea ce occidentalii numesc „nouveau riche” iar la noi se cheama „novyi russkii/moldovanen”. In slang-ul orăşănesco-contemporan „gospodar” = „krutoi”. Cu cît mai „krutye” sînt bunurile pe care le posezi, cu atît mai... dar mă repet prea des. Ah da, uitam un detaliu. Topul topurilor e să fii proprietarul unei afaceri, dar nici într-un caz să nu munceşti la această „afacere”.
Şi dacă e sa fim oneşti, apoi să fim oneşti pînă la urmă: fiecare din noi doreşte să devină „gospodar”. Nu am nimic împotriva oamenilor bogaţi. Cu cît mai mulţi - cu atît mai bine. Dar trebuie să fie „cu atît mai bine ţării şi lui cu-atît mai bine” şi nu altfel. Cam cîţi din marii „gospodari” moldoveni şi-au constituit averile în mod onest, muncind din greu şi achitînd toate impozitele la stat? Problema nu este rezultatul final, ci modalitatea cu care se ajunge la acest rezultat. E o problemă de sistem. În chemarea noastră ancestrală de a deveni gospodari, am uitat că în afară de propria gospodărie mai există şi un sat. Măturăm gunoiul din ogradă şi îl aruncăm în drum. In afară de propria avere am uitat că ar trebui să mai construim şi o comunitate. O societate care ar permite să apară noi „gospodari” fără ca ei să fie şi boseci.
Şi dacă timp de secole felul nostru de a fi „gospodari” ne-a salvat şi a permis să supravieţuim celor mai crîncene urgii, astăzi cu cît mai mult „gospodărim” cu atît mai mult ne auto-anihilăm. S-a vorbit mult de provincialitatea Basarabiei. Pe parcursul istoriei sistemul, modalitatea de a deveni „gospodar”, era impus din exterior. Bune sau rele, dar regulile de joc veneau din afară (est sau vest, puţin contează). Basarabenii au ridicat sate şi gospodării pînă şi în mijlocul Siberiei. Ei înjgheabă astăzi gospodării prin Europe şi Americi.
Şi la noi acasă? De ce, gospodăroşi fiind pînă la măduva oaselor, nu funcţionează? Normal, trebuia să vină cineva cu reguli de joc. Nu a fost să fie, iar noi am fost incapabili să le creăm. Mai bine zis, unica regulă de joc şi unica măsură de adevăr a rămas „gospodarul”. Valoarea supremă, scopul ultim.
Dacă dorim să supravieţuim, ar trebui să ne unim repejor cu cineva (eu unul ştiu şi cu cine). Singuri va fi greu. E practic imposibil să creezi ex-nihilo ce nu a existat pe acest petec de pamînt niciodată. Şi asta cu capacitatea şi dorinţa noastră de a învăţa... Prea... „gospodăroşi” sîntem.
*Leo Butnaru, „Ruleta Romaneasca” (nouveleta „Semnat: moartea...”), 2010
