EXODUL: GENERATION NEXT

De la 2009 au trecut mai mult de trei ani deja.  Deşi premise pentru mari schimbări nu au existat nici atunci (trebuie s-o recunoaştem) şi nu există nici astăzi, amploarea evenimentelor din 2009 şi – o spun fără riscul de a devia spre patetic – victimile aduse pe altarul re-împărţirii (a cîta oară) sferelor de influenţă au alimentat totuşi speranţele multor dacă nu la o ameliorare simţitoare, atunci, cel puţin, la o schimbare în atitudini, în direcţii de dezvoltare, în orientarea geo-politică, etc. etc. 

Ceea ce se întîmplă în ţărişoara noastră mică e greu de descifrat. Nu este neapărat rău acest lucru. Acum cîţiva ani totul era clar şi limpede. Astazi evenimentele se derulează isteric ca într-un caleidoscop din acelea uitate undeva în copilărie. În aceste ape tulburii numeroşi sînt şi pescarii ce încearcă (şi mulţi chiar reuşesc) să mai prindă cîte ceva. Unii spun că-i catastrofă, alţii – că-i o evoluţie normală, alţii – caută  vinovaţii, alţii – eroii...

E un joc continuu de-a comunicarea (Vreţi în horă? Why not? E atît de simplu!) şi e nevoie de o dexteritate şi consecutivitate intelectuală deosebită pentru a înţelege ce e grîu şi ce-i neghină... Foarte nostim acest joc: are şi laturi pozitive – poţi alege ochelarii prin care percepi realitatea. E destul să alegi ce priveşti/asculţi/citeşti... Mai rău este că ne alegem pe final doar cu ochelari... pentru unii roz, pentru alţii... negri, roşii, albaştri, verzi.

Istericalele ţării Moldova continuă: avem o colecţie de ochelari ce ar concura cu cea a lui Elton John, viaţa î nsă continuă... Doi morţi, trei răniţi şi iarăşi muzică! Euro-lizion... Nu degeaba are succes la noi...

Există totuşi un indicator care, indiferent de ce spune televizorul sau analistul, este un barometru mult mai evocator – fluxul migrator.

Şi dacă ar fi să facem o tipologie a emigrărilor (atît de ingrată) ar trebui să recunoaştem că au existat mai multe valuri. Cu o mică precizare: nici unul din aceste valuri nu a încetat, ci tot s-a adăugat celor precedente...

Primul val migrator a început încă de prin 1998-99. Sînt acei care au plecat (legal sau nu) prin străini în căutarea unui loc de muncă, cel mai des în speranţa de a reveni peste un an-doi cu ceva bani... Şi, cel mai des, această speranţă s-a epuizat odată cu trecerea timpului.

Al doilea val a început încă şi mai înainte – este fluxul de studenţi pe care Moldova îi exportă în fiecare an... Din ce în ce mai mulţi... Astăzi nu mai este flux, ci fluviu. Mare, frumos, tînăr...

Şi dacă despre aceste două categorii de emigraţi se poate spune că sînt o năpastă pentru Moldova şi, foarte des, drame individuale, al treilea val, mai nou, este unul îmbucurător: părinţii stabiliţi în străinătate de mai mulţi ani au început a-şi aduce copiii! Indiferent de ce cred pseudo-moraliştii neamului care, iată, bat alarma că cică ţara şi-ar pierde viitorul, copilul trebuie să crească alături de părinţi, oriunde ar fi ei! Şi dacă „ţara” nu are nevoie de părinţi, cu ce drept ar dispune de soarta copiilor lor?

Am fost însă confruntat  î n acest an şi cu un nou tip/val de emigraţie – părinţi care încearcă să-şi trimită copiii la studii în străinătate încă înainte de facultate. Pentru liceu. Pentru a nu plăti preţul (nu neapărat exprimat în unităţi monetare) unui sistem educaţional în Moldova.

Vă întreb, stimaţi vînzători de ochelari şi optimizatori de viaţă: ce lucruri groaznice se întîmplă acasă? Cît de dezesperat poate fi un părinte ca să-şi trimită copilul de acasă?

Şi pe final: vă recomand un film (fiindcă tot nu citeşte multă lume cărţi) de Radu Mihăileanu. « Va, vis et deviens » se cheamă. Revelator.