Volumul lui Alexei Marinat, publicat în 2006, reînvie crîmpeiele unei realităţi pe care le credem cu toţii demult depăşite…
Şi ni se părea acum un sfert de secol că nu avem de făcut decît doi paşi, dar păşim de atunci în gol (cînd nu călcăm direct în străchini) şi acei doi paşi rămîn tot atît de îndepărtaţi, chiar dacă „fericirea”, uite-o: atît de palpabilă, atît de aproape, atît de uşor descifrabilă şi descriptibilă, în special de cînd ne trimitem emisari involuntari în toate colţurile lumii largi...
Paradoxul timpurilor noastre: cu cît mai vizibil şi real ţelul, cu atît mai inaccesibil...
Nu mă lasă o senzaţie stranie citind nuveletele lui Marinat: în afară de modelele televizoarelor, moda la linoleum şi alte chiţibuşuri, mare lucru nu s-a schimbat... Ah, cît de mult ne place nouă astăzi să dăm vina pe sistem: cum ceva, imediat este scos din sertar argumentul ultim - „mentalitatea sovietică”. O fi aşa sau nu, dar micmaşul şi cîrdăşenia sunt astăzi la putere mai mult decît oricînd.
Dar dacă nuveletele lui Marinat corespundeau pe timpuri ca stil şi gen cu linia editorială a „Chipăruş”-ului, astăzi eroii săi ne scrutează condescendent, etalîndu-şi dantura lor impecabilă, de pe copertele unor „VIP Magazin”, „Forbes” ori oricare altă revistă lucitoare în care se oploşesc nesfîrşitele „istorii şi oameni de succes”...
Şi cum să nu-i înţelegi pe acei care, confruntaţi cu realitatea zilelor de azi, repetă aidoma moşneguţului interviewat : „Tot mai bine era atunci”? Şi dacă jurnalistul din nuvelă mai putea aduce argumente, cu ce răspuns venim noi azi?
Important nu este să ştim dacă era bine sau nu atunci, ci să înţelegem de ce nu este mai bine astăzi.
