Dacă e să întrebăm un orăşean ce apreciază el mai mult în rarele momente pe care le petrece la „ţară”, inevitabil (printre alte plăceri bucolice şi culinare) va fi invocată şi ... liniştea!
Cîtă nedreptate!
Ma voi face aici avocatul ţîrîiecilor zeloşi ce-şi strigă vara-n şir dreptul la bucăţica lor de noapte toridă; cîinilor vigilenţi la orice mişcare şi suflare potenţial ostilă ogrăzii lor; cucoşilor metronomi în grija cărora ţăranul lasă numărătoarea miezurilor de noapte şi a zorilor de ziuă; vacilor ce reclamă uitucilor tributul sfinţeniei lor; broaştelor ce-şi orăcăiesc dreptul la proliferare; motanilor în eterna lor luptă pentru a ne avea pe teritoriile lor!
Şi noi?
Din tot vacarmul ăsta cotidian orăşănesc - cu reuniuni şi rapoarte; cu actualităţi ce-şi revendică întîietatea şocului cognitiv; cu declaraţii, comentarii şi contra-comentarii; cu (de)zbateri publice permanente; cu atacuri şi contra-atacuri învelite într-o aciditate verbală greu de digerat - transpiră o linişte terifiantă de cavou...
Vă rog, la următoarea emisiune să chemaţi un broscoi în studio să facă ceva zgomot!
Un OAK care ar aduce şi ceva sens!
Imagine: Edvard Munch, „Strigătul”
