Cum ar fi să fii pierdut într-o junglă neagră
Cu securea în mîină
Croindu-ţi drum prin flora luxuriantă,
Vagetaţie, care dacă te-ai opri,
Ţi-ar împlînta rizomul sau rădăcina în ţeastă
Pentru a-ţi suge sucurile
Fără discernămînt, reticenţe ori remuşcări futile.
Si nici barem ostilitate nu există în această scurgere potenţială în liane,
Ci o simplă lege fizică a creşterii universale
Precum acea învăţată la şcoală cu
Vasele comunicante.
Totul e să nu laşi să se vadă
Vre-o scurgere sîngerîndă pe undeva
Ca să nu atragi fiarele nopţii pe care le simţi pîndindu-te de după tufişuri
Dar nu ! nu ! nu !,
Pe noi nu au cum să ne aibă !
Pe noi nimeni nu ne poate sfîşia!
Nu ne vor avea pe noi niciodată !
Privirile lor canceroase îţi studiează încordarea muşchilor
Şi îţi adulmecă febrilitatea transpiraţiei...
Şi atunci hăcui în dreapta şi în stînga
În viscerele acestui codru de nepătruns,
La fel: fără ură şi fără a număra numărul crengilor tăiate
Care prin această mişcare
Capătă alt destin, alt vector de putrezire şi de tranziţie în humus
Şi atunci hăcui :
Unu-doi, unu-doi, un-doi-trei !
Unu-doi, unu-doi, un-doi-trei !
Fără ură, dar cu o tenacitate neobosită
De a ajunge la lumina iluzorie a unei poiene de respiro imaginare,
Sau la capătul acestei păduri
Unde toate capetele se leagă cu toate începuturile.
Sau la capătul acestor rînduri
După care nu mai scrie nimic.
Tabula rasa !
Fă un scroll-up şi ceteşte încă o dată !
Imagine: Henri Rousseau, "Visul"
