„...nostalgia noastră este un sentiment mutilat, parţial, care ia drept realitate o metaforă şi care se încolăceşte în jurul unei jumătăţi de adevăr.”, Mircea Cărtărescu, „Orbitor. Aripa stîngă” (Humanitas, p.69)
Mă întorc într-o Patrie
Care nici nu ştiu dacă mai este a mea
Care fuge de mine precum orizontul
Cînd sînt aici – ea-i acolo
Cînd sînt acolo – ea-i aici
Cineva construieşte castele din nisip
Pe care le găsesc năruite
De fiecare dată cind ajung pînă la ele
Spălate de valurile apelor în creştere
Lăsîndu-mi mocirla sărată să-mi curgă printre degete
Mă întorc la un pămînt
Care niciodată n-a fost cu desăvîrşire al meu
În pofida chemărilor lui insistente
Iar cînd ajung nu-i aud decît suspinele
Care, ele, sînt toate ale mele
Cineva îmi modifică permanent
Cărţile poştale despre un picior de plai, o gură de rai
Pe care le proiectez cu atîta migală
„Auziţi, Domnilor ! E o înşelăciune la mijloc!”
Dar mi se spune că imaginea nu este contractuală
Şi caut atunci în arhive o copie a contractului
Dar nu găsesc nimic altceva decît solicitări de oferte
Şi acelaşi speach comercial
Folosit de 2000 de ani, cel puţin:
„Pe un picior de plai,
Pe o gură de rai...
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!”...
Şi nici o semnătură nimic
Şi nici o semnătură nimic...
