anul a început deja, dar a început cum a început, i-am dat cep şi zoaiele put, a început adică pe dos, adică pe de-a'ndoaselea, adică mai descoperim şi noi cîte se fac în dosul nostru şi pe dosul nostru, mai disco-pierim şi noi cîte un mort ce creşte pe spinarea noastră, cum ar ieşi, cum ar fi să-i duci în cîrcă, cu alte cuvinte, căci cică ieri a fost ziua cuvîntului la nivel internaţional… de s-ar găsi cîte unul să pună un cuvînt şi pentru noi, acolo, la nivelul cela internaţional al lor despre nivelul ista naţional al nostru, dar să-l pună unde trebuie, auzi mă, internaţionalule, lu-la-lu-le! şi nu iarăşi nouă în cîrcă sau pe urechi, după cum ne este şi ne-a fost obişnuinţa… a se citi „am fost/suntem obişnuiţi cu” şi nicidecum „(am) obişnuit(m) să”... (din complemente, în aceste sintagme şi paradigme noi mai mult am obişnuit cu bişniţa) şi uite că am ajuns a ne întreba cum de-i mai putem duce... şi uite că ne dăm seama că nu mai putem duce multe în / pe la spate, pe dos şi... ne ducem... ne ducem cu toţii, care cu pluta, care cu "marşrutca", care cu low-cost-ul, care cu trenul, maşina aia mică, uitînd că ne ducem cu toţii, oricum şi ineluctabil… numai cu vaporul şi cu business class nu ne ducem…. cu vaporul chiar am încercat, dar nu-ş’de ce a naufragiat… dar cu business class la sigur nu ne ducem : acei cu business class, de fapt, nu se duc niciodată, acei cu business class sunt cu rămasul… aşa-i de mai demult prin locurile astea apucat: business class cu „rămîi acasă”, restul – cu „marş afară”, cu dusul… de la selsovet în sus, toţi s-au dus, sau dus, sau dus… numai selsovetu a rămas... şi acela fără lumină şi fără gaz... trase direct în ograda primarului...
a rămîne este un privilegiu... adică atunci cînd rămîi nu-ţi rămîne decît a privi cum ei umblă cu legiul, cum şi-l aştern, acest legiu, sub ei, chit că e o greşeală de gen la mijloc... da, da! anume aşa : greşeală de gen… nu , nu! nu este o dramă, ci o inocentă fabulă cinegetică, un fel cine-ma... mamă - mamă! cine-i cu fabula şi cine cu drama? Lupus in fabula care homo hominis est... adică tot ei decid cine e homo şi cine e lupus... şi, de îndată ce decid, deschid sezonul de vînătoare, căci nu de alta, dar prea se-nmulţesc lighioaiele, prea mulţi lupi la m² şi atunci trebuie de tras în ei... în oi şi miei, şi în mişei, un fel de мишень la ei... da, trebuie de tras şi ne lăsăm traşi în noi, traşi în ţeapă (exact cu aceleaşi ţepe cu care tragem şi noi atunci cînd distribuţia ne distribuie rolul de lupus), tîrîţi în noroi, în glodul de iarnă, în mocirla asta albă si imaculată de nepătruns, cînd nici măcar morţii nu pot răzbate pînă la casele lor, sau casele cui îi are (să ştiţi că cineva aici îi are pînă şi pe cei morţi)... nici măcar acei din Italia, căci ei nu sunt din categoria business class, oricît de departe nu s-ar duce, oricît de scump nu s-ar vinde... „Moldova piu, basta!!!”, ţipa norocosul acela întroienit în camera de luat vederi a unei televiziuni, căci sunt şi din acestea pe aici care cam cu asta şi se ocupă: cu luatul vederilor: nu cumva să se vadă ceva, nu cumva să se audă ceva... căci la noi sunt şi camere de luat auzul, şi camere de luat spusul... suntem bogaţi în camere de tot felul... întrebaţi de acei care nu au mai văzut nimic, nu au mai auzit nimic şi nu au mai spus nimic nici acum, nici ieri şi, Doamne fereşte! să spună ceva mîine... nu de alta, dar nimereşti în cameră şi atunci pot să-ţi ia şi zilele...
- - Cum e de trăit astăzi?
- - Mde... greu...
- - Dar mai ieri cum a fost?
- - Ca pe vremuri...
- - Dar pe vremuri cum a fost?
- - Ca astăzi...
- - Dar oare nu trăim mai bine astăzi?
- - Trăim...
- - Mai bine decît cînd?
- - Decît cum a fost pe vremuri...
- - Dar cum au fost atunci vremurile?
- - Era... era o zi frumoasă, cu soare... ca astăzi.
