Petrovii au intrat în gripă

Petrovii în vremea gripei (Kiril Serebrennikov, RUS, 2020 („Петровы в гриппе”)) : Cu "Ucenicul" (film despre care vă scriam aici) Serebrennikov a devenit un candidat serios la ascensiune în liga elitistă a realizatorilor de cinema. Se aștepta o confirmare care ar fi anulat ipoteza unui fericit accident artistic. Din păcate, filmul care a urmat, Leto, a fost mai degrabă un moft personal, o ofrandă pe altarul propriei tinereți, dedicată „rockului rus” al anilor 80 și mai ales lui Viktor Țoi. Fără a fi un rateu, filmul nu este un chef d’oeuvre cinematografic, chiar dacă nu poate lăsa indiferent un strat destul de semnificativ generațional: toți acei crescuți în epoca celebrului „Rock-club de la Leningrad”. Filmul a fost criticat destul de dur de unii din protagoniștii epocii care nu s-au recunoscut în personaje sau evenimente, alții au menționat că Serebrennikov a reușit să redea „spiritul epocii”, dar pe toți i-a împacat Boris Grebenşcikov, spunând că filmul e departe de realitatea evenimentelor, dar trebuie tratat că o operă artistică.

Filmul care a urmat, „Petrovii în vremea gripei”, selectat și pentru competiția finală a celebrului festival de la Cannes, este, fără îndoială, cel mai bun film al realizatorului rus de până acum. Filmul nu are o poveste închegată și un fir epic unic, ci ne prezintă mai degrabă un pot-pourri din mai multe mini nuvele, foarte eteroclite și ca formă de expresie artistică și din punctul de vedere al conținutului lor. Frontierele între real, imaginar și fantastic, între prezent și trecut sunt greu de delimitat, toate aceste nuvele fiind organic conectate prin intermediul personajelor principale, familia Petrovilor, iar delirul cinematografic justificându-se (dacă logica spectatorului ar avea nevoie de așa ceva) prin criza fiziologică a personajelor. Această justificare permite narațiunii, pe de asupra, o ancorare inversată solidă în prezent și elaborarea unei veritabile rețele de legături cu realitatea ambiantă obiectivă. Și impresia lăsata de această construcție multidimensională e apăsătoare, dureroasă și lasă mult de gândit...

Este unul din cele mai bune filme din competiția de la Cannes, poate că cel mai bun, cu siguranță mult peste, din toate punctele de vedere, acea incongruitate căreia i s-a acordat „Palme d’Or” anul acesta.