Poveste despre războiul ţiglei

Într-o bună zi s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: un perete de la casa aia mare din hârtoape s-a dus cu pamântul puțin mai la vale și s-a prăbușit acoperișul.

Pe dată s-a adunat multă lume să vadă ce-i de făcut.

      - Trebuie să refacem acoperișul cât mai repede, a zis Svetlana, căci vine perioada rece a anului și va fi vai ş-amar! Eu am văzut la Supraten ciripiţă din aia de metal, modernă, cu acoperire și capacitate de izolare conform standardelor internaționale. E tare frumoasă, de culoare roșie.

       - Roșie?! a sărit imediat în sus Gheorghe Poantă, patriot cu vechime în state, participant la Marea Adunare Națională, la Podul de Flori și la Mitingurile de Protest împotriva Furtului Meleardului. În Aprilie 2009 a fost cu sufletul alături de tineri, dar a avut de lucru în gradină și nu a putut să meargă la Chișinău. - Roșie nu se poate! Cum putem noi să ne permitem să punem ţiglă roșie pe casă? Cum vom răspunde în fața generațiilor viitoare? Ce fel de oameni suntem noi, dacă uităm de toate crimele care au fost înfăptuite pe acest pamânt cu drapele roșii? Iată eu am să vă spun: la Kauffland am văzut țiglă foarte bună și e de culoare albastră! Exact așa cum se cuvine să fie, ca drapelul Europei! Ca cerul albastru al libertății!

La spusele lui Poantă Svetlana a izbucnit ca un chibrit aruncat în sobă:

- Numai la geopolitică vă gândiţi! M-am săturat până peste cap de România asta a voastră! Limbă, alfabet ați vrut? Na-vă! Iată, uitaţi-vă cum se dărâmă casa! Cât era colhozul stătea casa pe loc. Iar acum totul se dărâmă. La Supraten e mai ieftin și e compania noastră națională! De ce să le dăm banii noștri capitaliștilor din România?

- Din Germania, e din Germania, Svetuţă, a mârnâit abătut primarul Petru Nătângu căruia nu-i plăcea deloc ce întorsătură o luau lucrurile.

- Tot un drac, i-a tăiat-o scurt Svetlana.

Gheorghe Poantă nu avea de gând să se dea bătut, mai ales în fața uneia de alde Svetlana, o șovină interfrontistă și o venetică. El cu din acestea a luptat toată viața lui, nu putea să dea îndărăt tocmai acum:

- Minciuni! Minciuni și prostii! Toată viața ați umblat cu minciunile și cu prostiile! Voi ați fost la Kauffland? E pentru prima dată când la noi în raion ajunge o companie cu standarde internaționale și noi în loc s-o încurajăm, o îngropăm. Lasă că știm noi al cui e Supratenul vostru! Și nu-i adevărat că la Kauffland e mai scump! Exact același prêţ, și mai fac și reduceri regulat. Iar dacă și au la ei ceva mai scump, atunci fiindcă e mai calitativ. E calitate europeană: așa țiglă nici nu-i la Supratenul vostru!

Și tot așa și tot înainte. Încetul cu încetul în jurul Svetlanei se adunaseră un grup de „susținători”, la fel precum și pe lângă Gheorghe, şi grupul său părea să fie ceva mai mare. Cele două cete de „cetățeni activi” puse launloc ramâneau însă mult mai puțin numeroase față de restul oamenilor care pur și simplu se uitau cum se ceartă Svetlana cu Gheorghe (îi și amuza, căci nu asistau la prima lor confruntare publică), scuipând coji de răsărită și făcând glume pe seama grupurilor beligerante…

- Gata! Ajunge! a trântit din ciubotă primarul Petru Nătângu. Dacă ar fi fost o masă la fața locului ar fi trântit în ea cu pumnul mai devreme, dar așa ramânea fără replică de fiecare dată când ridica pumnul în sus, lăsând publicul dubitativ referitor la tabăra pe care o susținea astfel gestual primarul.

- Cât se poate atâta! continuă el, oarecum împăciuitor, căci tare nu voia ca unii sau alții să-i sară în cap. Se cam temea și de Svetlana, și de Gheorghe. De-a lungul anilor primarul a înregistrat o carieră sinusoidală care a fost consemnată până și la Starea Civilă, pornind de la comsomolistul model, Piotr Natingov, până la cetățeanul român cu acte în regulă, Petru Nătângu. Nu prea-i plăcea să i se aducă aminte de variile etape din propria viață, mai ales în public, mai ales acum, când avea și o vârstă, și o stare...

- Iată cum vom face: obiectivul nostru este să acoperim casa, corect? Cred că atât Svetlana Ivanovna, cât și Domnul Gheorghe Poantă vor fi de acord cu asta. De aceea eu îmi asum, în fața D-stră a tuturor, angajamentul să mă duc mâine la raion, merg și la Supraten și la Kauffland să văd ce țigle au în stoc. Le voi explica de ce avem nevoie și în funcție de ofertele pe care mi le-or face o voi alege pe cea mai convenabilă. Să știți că nici primăria nu e un sac fără fund și trebuie să fim foarte atenți la cheltuieli. Iar ca să nu apară probleme și sfadă în comunitatea noastră mică, voi insista ca țigla să nu fie nici roșie, nici albastră. Verde, galbenă, roz, violetă, orice culoare în afară de astea două! Cred că toată lumea va fi de acord, așa-i?

Liniștea care s-a așternut peste cinstita adunare nu lăsa loc pentru dubii: domnul primar avea dreptate sută la sută!

    - Bun, dacă nu sunt obiecții, vă propun să ne căutăm fiecare de treabă, că se face seară, zise grăbit primarul, nu cumva să mai intervină careva și demonstrativ s-a întors cu spatele spre asistență, toată făptura-i aratând că se pornește spre casă.

Dar tocmai în acel moment, de undeva de la o margine s-a auzit o replică:

- Dom’ primar, stați puțin, că nu-i chiar așa de simplu!

Era Nicuşor Tuchilatu, băiat tânar, care învăţa la Chișinău la universitate și care tocmai s-a nimerit pe acasă.

       - Ce folos de țigla voastră, dacă s-a mutat peretele din loc? Nu vedeți că aici sunt necesare investiții mai serioase? Ar trebui să consolidăm peretele cumva, altfel degeaba punem țigla aia.

În jurul lui Tuchilatu erau deja adunate vre-o 2-3 persoane din tinerii care mai rămăseseră prin sat și care au copilărit împreună.

Primarul s-a întors brusc din călcâi și s-a năpustit asupra lui Nicuşor:

      - Tu te crezi prea deștept, da? Tu crezi că noi aicea nu ne știm lucrul sau cum? Vezi satul ăsta? Tu crezi că cine îl menține în viață? Voi, ăștia care ați plecat, ori noi?, ori Primăria, care de unde are, de unde n-are, dar găsește și mijloace, și oameni ca lucrurile să meargă înainte! Desigur că vom consolida peretele, asta e de la sine înțeles! Chiar mâine dimineața voi trimite pe cineva la lutărie și vom astupa crăpăturile cum se cuvine.

      - Bine, îndrăzni timid Tuchilatu, dar trebuie consolidate fundațiile...

     - Vom face și asta! Vom cere bani de la raion şi vom face! Ceva timp va ţine și așa. Avem nevoie de mijloace, iar mijloace nu-s! Ori poate ne împrumutaţi voi nişte piatră și ciment? Ce zici, ne împrumută tat’-tu materiale? Văd că a adus piatră, vrea să facă ceva, așa-i?

Lumea a început a se uita urât înspre Nicuşor și acela nu a mai insistat. De-ai lui Tuchilatu erau oameni gospodari și se țineau mai deoparte de „obște”. Sătenii și așa se uitau chiorâş la ograda lor, care din invidie, care din simplă răutate, așa că Tuchilatu a tăcut și, urmând mulțimea, a pornit și el spre casă.

În ogradă l-a găsit doar pe bunelul, care nu era departe de 100 de ani, taică-su cu maică-sa fiind duși la deal. Nicu s-a gândit că n-ar fi rău să le facă ceva de mâncare pentru când se vor întoarce, iar cât trebăluia el prin bucătăria de vară, mai pălăvrăgea cu bătrânul. I-a povestit cu amănuntul despre „adunarea” de lângă casa din ponoare, la care Moș Ilie Tuchilatu i-a răspuns:

- Of, măi băieți, măi... Casa ceea demult trebuia dărâmată, că nu va sta ea în picioare cum nu mai trăiesc eu alți o sută de ani! Când a ridicat-o Fănică acolo pe chisc, multă lume i-a spus să nu se chinuie degeaba, că acolo nu-i stabil locul. Că lumea nu era proastă pe vremuri și dacă nu a făcut altcineva casă în ponoare, apoi tot nu degeaba. Dar parcă puteai să-i spui ceva lui Fănică? Era din ăștia noi, căpătuiți de puterea sovietică. Toți proștii și nerozii au devenit năcealnici atunci, iar prostului ce să-i explici? Mai ales dacă e năcealnic și câinos pe de-asupra... Pe câţi i-a nenorocit el atunci!.. Dar Dumnezeu e mare și face parte tuturor... Apoi iată, cu casa ceea nu s-a mai pus nimeni tare îndărăt. Fănică şi-a ridicat casa în vârful dealului. Aşa a vrut rânza lui, aşa a făcut. Casă mare, că avea şi de unde: a cărat cu camioanele din colhoz cât a dovedit. Dar până la urmă cum a zis lumea așa și s-a întâmplat: rar era anul când nu trebuia Fănică să repare ceva. Cât a ținut colhozul a ținut și casa lui Fănică, dar de cum s-a terminat și nu a mai fost Fănică cu mâna pe pâine, s-a terminat şi cu casa: n-a mai avut din ce s-o tot cârpească. A scris Fănică hârtie și a donat casa primăriei, iar el s-a mutat la oraş. Eu casa ceea aș desface-o de tot și aș pune pădure în acel loc, să mai țină pământul închegat cât se poate. Dar, mă rog, cine mai ascultă un om bătrân în ziua de azi?...

Se făcea seară. Petru Nătângu vorbea la telefon cu un cumetru de-al său care era un fel de șef de secție la Kauffland. Cumetrul i-a propus să facă primăriei o donație: din diverse loturi de țiglă ramâneau spre sfârşit unități, care așa și nu mai puteau fi vândute. Adunate launloc se putea aduna și de-un acoperiș. Mă rog, cam pestriț, pe alocuri poate că trebuia cârpit, dar era gratis!

Petru Nătângu nu contenea cu mulțumirile, iar în sinea sa se gândea cum va anunța sătenilor că a achiziționat ţiglă la doar o treime de preț și cât efort a depus el pentru a negocia o asemenea ofertă. Cumetrul va trebui și el mulțumit cumva, să nu sufle cuiva o vorbă din greșeală.