Lumea în care nu e voie sӑ fii bӑtrân

Buneii mei nu au ajuns la venerabila vârstă de 73 de ani pe care îi avea bibliotecarul lui Cornel George Popa atunci cans și-a început povestea...

Eram copil, dar îmi aduc foarte bine aminte de momentele când bunica își organiza comândul. Îmi aduc foarte bine aminte cum îi dădea instrucțiuni și îndrumări mamei cum să fie îmbrăcată, ce pomană și cui să dea, cui anume trebuiau să le revină anumite lucruri din casă.

Nu, niciodată nu am avut impresia că s-au grăbit să moară sau că au abdicat. Dimpotrivă, îmi aduc aminte cum bunelul zicea că vrea să joace la nunta mea și că și-ar dori să-și vadă strănepoții... Dar n-a fost să fie.

Era o altă lume. Era o altă relație cu viața și cu moartea. Moartea nu era ceva de temut, era o etapă oarecare, un eveniment firesc, care se cuvenea de celebrat conform unor rânduieli anume, care mai aveau şi sens pe care toţi îl înţelegeau, şi toate erau tratate cu seriozitate.

Da, era o altă lume, care se pare că a dispărut definitiv (ori din care au rămas doar rămășițe răzlețite unde și unde, din care cauză s-a pierdut o masă critică care făcea că această relație cu moartea să se poată constitui într-o filozofie existențială și fără de care apare un sentiment de bizarerie sau chiar...ridicol), era o lume preponderent rurală în care și raportarea la viață era alta... Bătrânețea nu te scutea de mai nimic, nu te scotea din circuitul firescului, pâinea se câștiga prin sudoarea frunții și muncă zilnică pânӑ la... moarte.

Am avut nevoie de această digresiune pentru că de fiecare dată când citesc o carte încerc să dibui o cheiță, strict individuală, care să mă lase să intru în conținutul ei.

„Cei care mor și cei care vor muri: aventurile unui bibliotecar” de Cornel George Popa este însă despre altceva, despre lumea nouă în care am intrat, una urbană (de altfel, eroul cărții locuiește la București), în care există tinerețe, maturitatate și bătrânețe și care are un sfârșit bine definit – moartea. Fiecare etapă cu tabieturile ei: tinerețea cu lotul și doza necesară de boemă, viața activă de adult cu responsabilitățile ei (miezul și esența lumii moderne), bătrânețea (pentru care nu s-a găsit încă un rost anume) și acel sfârșit care nu înseamnă nimic mai mult decât sfârșit cu lotul ei de formalități administrative ce țin de moștenire și succesiune.

După cum spuneam mai sus, eroul cărții are 73 de ani, este văduv și se pomenește față-n față cu... bătrânețea, acest statut intermediar rӑu definit, cu o finalitate certă, dar fără deadline (definiția lumii moderne – jaloanele temporare!). Acest nou statut este de-a dreptul insuportabil pentru bătrân și el decide să-și retrăiască viața: își schimbă look-ul pentru a deveni un veritabil hipster urban, face sport, yoga, karate, masaje tradiționale și mai puțin tradiționale (et plus si affinités), tot pachetul! 

Îi mulțumește lui Dumnezeu și îi pare că redescoperă credința, ceea ce la el seamănă mai mult cu o justificare a noului stil de viață, un fel de împăcare cu propria conștiință, un fel de paliativ pentru a justifica acea mimare a tinereții, limitată doar de capacitățile obiective fiziologice.

Până la urmă, Cornel George Popa ne aduce un veritabil studiu despre condiția bătrâneții în epoca modernă urbanizată și ne dă o rețetă despre cum să depășești conflictul civilizaţional, căci suntem în România în care această tranziție (rural – urban) încă nu e definitivă, deși punctul de non-retur e deja depășit (toate cu o mică condiție: să dispui de suficiente mijloace financiare!). O lectură foarte interesantă care ne spune multe despre epoca în care trăim: o epocă în carea bătrânețea este interzisă, o epocă în care frica de moarte, de sfârșit, este predominantă și devine o veritabilă obsesie. O lectură pe care o recomand tutuor, căci este o vorbă mai puțin politic corectă, dar nu mai puțin adevărată: „De bătrân să nu râzi niciodată, căci toți vom ajunge, cu puțin noroc, acolo”.

P.S.: Cartea a fost publicată în 2016, înainte de Covid. Zic eu că aduce și ceva elemente explicative pentru isteria globală de astăzi...