Biroul în care nu se spune „Mulţumesc”

foto: bookhub.ro

De la Cehov încoace orice salon de spital care are ceva lăgătură cu nebunia și este cumva pomenit într-o carte sau text literar trebuie neapărat să poarte numărul 6! Dan Ciupureanu nu avea cum să scape acestei tradiții, chiar dacă face o tentativă rebelӑ și mai adaugă unul, cu numărul 3. Numai că Dan (sau Ian?) reușește să extindă frontierele instituției penitenci-demențiale la un Univers întreg, ajungând prin intermediul unor personaje și dincolo de stratosferă!

Lumea descrisă de Dan este o lume dementă din care ai dori să te trezești mort, cu numeroasele ei saloane: Craiova, București, trenul care leagă aceste două orașe, Parisul, crematoriul, hotelul la care lucrezi, compartimentat și el în camere pe care cineva trebuie să le saneze, să le curӑţe de deșeurile vieții locatarilor, autobuzele și trenul RER, ascensoare cu coduri infinite, dar pe care le memorizezi din prima și un enorm Centru de criză care pare să gestioneze toate aceste celule existențiale cu ale lui birouri nenumărate dintre care și „Biroul de Întrebări Ridicole”, scris cu majuscule, de la sine înțeles, precum și se cuvine unei instituții importante, în care este interzis să spui „Mulţumesc”. (Aici, autorul acestor rânduri trebuie să recunoască că a fost lovit drept în țeastă: această interdicție de a spune „mulţumesc” s-a transformat într-o cheie care mi-a deschis definitiv ușile cărții și m-a lăsat să intru. Mai mult decât atât: m-a făcut să mă simt în acest labirint ca acasă... Adevărul e că am crescut într-un oraș (și o țară!) în care chiar nu se spunea „mulţumesc”! În acea țară (și orașul ei) în care m-am născut se spunea „За «спасибо» бьют красиво” (Pentru „multumesc” ești bătut frumos)...).

Cartea lui Dan Ciupureanu este o continuare foarte organică (deși fiecare roman își merită existența independentă, chiar și cu trimiterile directe) a primului său roman, „Omar și diavolii”. Până și forma romanului este aceeași, nemaivorbind de continuitate stilistică. Regăsim același delirium tremens continuu, gravitând în jurul unei morți (mama s-a trezit moartă), unei permanente căutări existențiale, apriori fӑrӑ finalitate, oricare tren, autobuz, RER sau ascensor nu ai lua, și acea încercare continuă de evadare din lumea absurdului, acest salon nr. 6, imposibilă și asta, oricâte beri nu ai bea, căci frânghia se rupe inevitabil, iar de cealalata parte totul și toți sunt împietriți, nimeni și nimic nu mișcă...

Marea noutate și diferență față de „Omar” o constituie monologurile copilului, dar care nu fac decât să accentueze absurditatea lumii adulților prin sinceritatea și inocența observațiilor infantile. 

Nu știu dacă Dan a epuizat cu acest secund roman filonul primului, dar cu certitudine ambele sunt un fel de OZN-uri detunătoare în flota scrierilor actuale!