Republica Moldova şi (ne)alegerile ei

Imagine: Viktor Safonkin, "GMP Euphoria"

Acest text este scris pe 11 noiembrie, cu doar câteva zile înainte de turul 2 al alegerilor Președintelui Republicii Moldova. Textul va fi publicat în săptămâna care va urma după scrutin, atnci când vom cunoaște cu toții cine va fi persoana care mare bine nu poate face, căci nu are împuterniciri, dar care poate dăuna unei țări și populații (că doar nu-i vom zice „popor”?...) mai rău ca viermele unui măr. Din acești ultimi patru ani, sper barem asta să fi învățat (deși eu demult am abandonat orice speranță la acest capitol). Țin să precizez acest lucru și cred că veți înțelege cauza din toate câte vor urma.

Înainte de toate voi menționa următoarele: subsemnatul va merge (a mers) la al doilea tur și va vota (a votat) pentru Maia Sandu. Nu din mare dragoste pentru acest candidat, ci fiind conștient de prejudiciile pe care le-a adus țării Dodon și, mai cu seamă, de hăul în care ne poate scufunda acesta în următorii patru ani. La urma urmelor, subsemnatul își dorește să poată să mai meargă la baștină din când în când.

Dacă am consumat notele preliminare, să trecem la corpul propriu-zis al „analizei”. Începem de la elemantar:

Absenteismul: Mai puțin de 43% de alegători au participat la primul tur al acestui scrutin prezidențial. Este o cifră îngrijorătoare din mai multe puncte de vedere. Această cifră, indiferent de explicația ei (dezinteresul alegătorului, liste elctorale supradimensionate, imposibilitatea organizării unui scrutin în condițiile exodului generalizat al cetățenilor, etc., etc.), ridică câteva semne de întrebare.

În primul rând, absenteismul din ce în ce mai important ne vorbește despre legitimitatea statului Republica Moldova, mai exact – despre absența legitimității lui. Acei care-mi vor aduce exemple din alte țări cu procentaje foarte mici la alegeri ar trebui să-și aducă aminte că existența unui contract social și exersarea lui prin intermediul unui scrutin democratic nu este singura sursă de legitimitate posibilă a unui stat (vedeți aici un alt text la subiect). Existența unei națiuni fondatoare, exercitarea unui contract social avantajos și echitabil, tradiții profunde istorice și inerția legată de această tradiție (de obicei funcționează doar împreună cu exercitarea unui contract social minim), dictatura, la urma urmelor, iată un set de justificări valabile pentru existența unui stat oarecare. Nimic din toate astea nu se regăsește în cazul care ne interesează: Republica Moldova.

În al doilea rând, este extrem de îngrijorător un trend mai nou (autorul acestor rânduri îl consideră de-a dreptul iresponsabil): unii din așa numiții „formatori de opinie” nu ezită să declare deschis și să cheme lumea la absenteism, afișându-și cu un fel de mândrie ostentatorie (ne)alegerea. Acest abandon deliberat al celui mai esențial mecanism democratic este naiv și denotă o ignoranță și un iletrism rudimentar în domeniul funcționării unei societăți democratice (asta dacă e să rămânem în domeniul bunei credințe și să presupunem că nu există alte cauze, despre care nu vom stărui aici inutil). Ce să aștepți atunci de la un arbitrar Moș Ion Roată, dacă indivizi „cu carte” dezertează unicul câmp valabil de bătălie în democrație – scrutinul?...

Și în al treilea rând, absenteismul important mai înseamnă ceva: agenda propusă și câmpul dezbaterilor nu interesează alegătorul. Toate posturile de televiziune, radio, ziarele și celelalte mass-media puse launloc, toți politicienii, politrucii lor și toți acei care i-au crezut vâslesc de câțiva ani din răsputeri să scoată discursul politic din golfstreamul geopoliticului. Absenteismul este și rezultatul acestui efort titanic. Discursul politic a fost astfel deplasat spre zone ale absurdului, deloc credibile, în ape pline de grotesc și ridicol. Și alegătorul, chiar dacă nu poate explica ce i se întâmplă, o simte și reacționează în consecință. Or, în Republica Moldova doar geopoliticul este un adevărat subiect: valabil, credibil și plin de conținut.

Și recordul absolut al voturilor înregistrate în străinătate poate fi interpretat utilizând această dublă cheie: incultura politică (la ultimile parlamentare au votat mult mai puțini decât la precedentele prezidențiale) și conştiintizarea pericolului geopolitic (alegătorul din Occident a înțeles că se poate pomeni izolat de baștină).

Din păcate pentru Republica Moldova, absenteismul nu poate să ne ducă decât la două lucruri: dispariția de pe hartă a statului (și nu în sensul de Unire cu cineva, ci destrămării în unități teritoriale în căutare de alte forme de legitimitate) sau dictatură, iar dictatura în cazul nostru e o variantă cu o probabilitate mai mare...

Rezultatele scrutinului: Oricare nu ar fi rezultatul turului II, putem afirma, fără pic de tăgadă, că acest scrutin, miza căruia a fost, mai mult ca oricând, geopolitică, a avut un singur mare câștigător: Kremlinul! Pentru a înțelege de ce zic asta, cred că e important să amintim ce anume își dorește „mâna Moscovei” în Moldova. Răspunsul este dezarmant de simplu: ca să nu-și dorească Moldova nimic, anume din punct de vedere geopolitic!

Moscova va fi pe deplin satisfăcută dacă Moldova nu se va apropia de NATO, în primul rând, și de UE în al doilea. În rest nu o interesează absolut nimic din câte pot eventual să se întâmple în RM. Poate fi ciumă neagră și foamete ori pot curge râuri de lapte printre maluri de cozonac, pentru Kremlin tot una e. Și este exact ce au obținut în urma acestui scrutin!

Chiar dacă devine președinte Maia Sandu, pozițiile Kremlinului rămân nestrămutate, ba chiar se vor găsi reconfortate într-un fel. Dodon e, cert, un vasal loial și nu va plânge nimeni la Moscova dacă câștigă al doilea mandat, dimpotrivă: pariez că unii vor primi și ordine sau avansări în grad pentru acest „succes”, la fel precum au fost, sunt sigur, decorați și promovați acei care au derulat operațiunea „statul capturat” cu „furtul meleardului” drept punct culminant.

Dar obediența lui Dodon e prea evidentă, cauză din care nimeni nu dorește să discute cu acesta din urmă. Pentru Rusia e mai degrabă o povară, căci regimul lui Dodon mai trebuie și susținut financiar, pe lângă toate.

Și poate cel mai important: pentru marele mahăr al Kremlinului nu există nicio satisfacție personală în a-l domina pe un „dodon”, iar în Rusia actuală stările sufletești ale lui Putin contează poate mai mult decât oricare alt argument posibil. Alta e să domini situația având-o pe Maia Sandu președinte! „Aveti președinte pro-european? Ha-ha! Dar de decis tot eu decid!” – e o cu totul altă satisfacție morală pentru un interlop precum Putin („interlop” nu este o metaforă).

Îndrăznesc să afirm astea fiindcă din partea Maiei nu a adiat niciodată a pericol pentru interesele Moscovei, ea s-a arătat mai cuminte chiar și decât un Voronin în varianta mandatului său II, fiind una din campionii „abandonării geopoliticului”. Or anume eludarea argumentului geopolitic în discursul public și politic a fost și este unica șansă a Moscovei să continue să fie un jucător important în Republica Moldova, căci modelele societale și politice propuse de Rusia țărilor învecinate sunt falimentare și miros a sărăcie și sânge, ceea ce a devenit o evidență pentru întreaga lume. A avansa în câmp deschis nu mai este posibil, în schimb sub cuvertura „luptei cu corupţia” se pot plasa oamenii potriviţi la locurile potrivite şi utiliza marota „armoniei sociale” ori de câte ori va ridica careva capul cu geopolitica lui demodată şi primitivă.

Mai departe Maia Sandu va fi finanțată din greu de occidentali, ceea ce în contextul actual al Rusiei nu-i puțin lucru. A fi la manete pe bani străini e o performanță impresionantă, cum n-ai da, cu atât mai mult că președintele chiar nu are multe atribuții în Republica Moldova (primii ani ai președinției lui Dodon-suspendatul au demonstrat-o), iar cu majoritatea în Parlament și cu atribuția posturilor-chee din stat Maia Sandu s-a lămurit „strălucit” după ultimile alegeri parlamentare, înghițind momeala cu „Prim Ministrul”.

Din păcate pentru populația dintre Prut și Nistru această situație nu-i anunță nimic bun. Cum a fost până acum, așa va fi și înainte.

Cu Dodon președinte va continua marasmul din ultimii 2 ani, iar lucrurile pot lua o întorsătură destul de urâtă: nu uitați de așa numita „federalizare”, nu uitați de faptul că noi așa și nu știm ce înțelegeri are Dodon cu clanul Ceaika, nu uitați că stăpânul de la Kremlin este un tip cu apucături din ce în ce mai draconice (în sensul lui Evgheni Șvarț) și din ce în ce mai bătrân, adică mai puțin teafăr la minte. Cine știe ce chestii poate să-i ceară mâine lui Dodon? Şi ce reacții de răspuns pot avea occidentalii la eventualele apucături ale lui Dodon?

Cu Maia Sandu aleasă preşedinte lucrurile se vor mai ameliora câte puțin, deși ea nu pare să poată beneficia de susținerea unei majorități în Parlament, iar dacă va putea, atunci chiar şi acest lucru nu o avansează cu mult. Europenii vor continua să dea bani, ceea ce înseamnă ameliorări marginale. Din păcate, ținând cont de structura demografică a statului Republica Moldova, ameliorări sistemice și durabile nu pot fi realizate prin definiție, fii tu și de zece ori Maia Sandu... Dacă careva-și imaginează un „miracol moldovenesc” în configurația actuală geopolitică, i-aș recomanda să meargă la o școală ceva și să învețe economie.

Mai putem să vedem și experiențele vecinilor (a învăța din erorile celorlalți e considerat de unii drept un semn al inteligenței), în special în ceea ce privește „lupta cu corupţia”, calul de război al actualilor candidați. În Ucraina, Zelenski (iar Sandu parcă ar fi o clonă în fustă a lui), chiar și cu o majoritate covârșitoare parlamentară, nu a reușit în bătălia cu acest „bau-bau” național, iar la recentele alegeri locale a primit o palmă simțitoare din partea alegătorilor. De cealaltă parte, în România, am văzut avansări spectaculoase în acest domeniu, chiar dacă și la frații noștri de peste Prut constatăm o rezistență îndârjită a nomenclaturii de stil vechi. Numai că România face parte din blocuri geopolitice incomparabil mai mari, NATO și UE, care știu să exercite presiune sistemică și schimbarea, cu scârț uneori, are totuși loc, și mult mai rapid decât „schimbarea mentalităților”.

Și mai trebuie să menționăm ceva, poate că cea mai importantă realizare a Kremlinului: reabilitarea desăvârșită și restabilirea, dacă nu ameliorarea, ratingului lui Usatîi până la nivelul la care era el atunci când a fost scos din cursa electorală. Inexistent o perioadă din sondaje, sub pragul de trecere în Parlament, iată-l acum din nou la cele 20% mult râvnite! Succesiunea lui Dodon este deja asigurată! Remarcați: Usatîi, spre deosebire de Dodon, este deja poziționat „a-geopolitic”: adevărată „generation next”!

Desigur, la un nivel mult mai global putem spune că Putin pierde teren cam peste tot în lume și că pe termen lung (geo)politica lui este pierdantă, dar noi nu suntem nici UE, nici SUA că să ne permitem jocuri strategice de lungă durată. În acest joc noi nu suntem jucător, ci carte de joc. Și acest fapt nu spune nimic bun pentru noi...

Prestaţia unioniştilor: Diversele sondaje realizate în ultimul timp ne spun că proporția „unioniştilor” ar varia de la 30 la 37% (funcție de orientarea geopolitică (ah, și aici!) a sondatorului). Cifrele se referă doar la interiorul Republicii Moldova, iar printre acei aflați peste hotare în Occident acest procentaj este și mai mare.

Cu toate acestea, acei doi candidați unioniști, Ţâcu și Chirtoacă, au acumulat împreună doar puțin peste 3% din voturi, ceea ce nicidecum nu poate fi considerat un scor satisfăcător. Dimpotrivă, în aparență (or, noi trăim în epoca în care doar aparențele contează) e un fiasco răsunător. S-ar cuveni să ne lămurim ce-i cu acest scor și de unde (nu) s-a luat el.

Prima eroare a unioniştilor, care e la suprafață și doar un lenos nu a comentat-o, este faptul că unioniştii au prezentat doi candidați și nu au reușit să se... unească. La drept vorbind, faptul că pe un segment electoral există mai mulți candidați nu-i o problemă. Mai bine zis, nu ar trebui să fie o problemă într-o societate în care mecanismele democratice sunt înțelese și acceptate de alegători. Dar noi vorbim de Republica Moldova, iar despre iletrismul democratic am vorbit deja. Mai mult decât atât, ceea ce le este permis celorlalți – 3 candidați pe segmentul filoruşilor, 3 candidați pe segmentul euro-fililor „a-geopolitici” – nu le este ncidecum permis unioniştilor. Cuvântul „Unire” obligă, pentru imaginarul colectiv, la ceva anume.

Candidații unioniști au reușit să împingă până la absurditate această dualitate suicidară, organizând... dezbateri televizate între ei doi! Dacă ar fi existat doar un singur lucru pe care ei nu trebuiau să-l facă în campanie, acesta era! Din păcate, nu doar candidații unioniști nu au înțeles asta, dar și galeriile de simpatizanți care au fost dezlănțuite una împotriva alteia în electorală. Trebuie să recunoaştem că taberele unioniştilor ne-au cam obișnuit cu gâlceava: azi sunt echipă, mâine se înjură pe rețele de mama focului și se acuză de trădare, iar poimâine se reunesc din nou într-o nouă formațiune politică...

O altă cauză a eșecului deseori invocată de „comentatori” și „analişti” este calitatea celor doi candidați: unul cică ar fi fost prea compromis, iar celălalt cică ar fi navigat prea mult prin formațiuni politice. Adevărat, dar din păcate pentru acești fini observatori ai vieții politice din Republica Moldova acest argument ține mai puțin decât un fir de păiangen: cu toate hibele lor, ambii candidați îmi par superiori celorlalți. Cel puțin ceea ce li se reproșează este imputabil și celorlalți și poate chiar într-o măsură mult mai mare.

Cu toate acestea, niciuna din cele evocate mai sus nu-mi par suficient de handicapante pentru a explica eşecul răsunător al „unioniştilor”. Ce s-a întâmplat, totuşi? Cred că există două cauze majore.

Despre una am pomenit deja: incultura politică și ignoranța mecanismelor democratice. Bombardați de mass-media care de luni de zile afirmă în continuu că în turul doi vor ieși 2 candidați, alegătorii au procedat corespunzător: ei au votat în turul I de parcă ar fi fost în turul II. „Votăm candidatul cu şanse”, vă zice ceva această frază? Și mai stupidă a fost justificarea „ca să nu iasă Dodon din turul I”, de parcă dacă votezi cu un altul i s-ar adăuga automat procentaje lui Dodon. Dezarmantă logică...

A doua cauză este probabil cea mai importantă, esențială: proiectul „Unirea” nu este considerat în societatea Republicii Moldova drept realizabil. E una să răspunzi că ești de acord sau că ești pentru Unire și e alta să acționezi în consecință. Vai, dacă ar veni cineva și ne-ar propune Unirea pe un talger cu bordură albastră, precum visa Ostap Bender!... Dacă s-ar înțelege unchiul Sam cu Putler, am accepta Unirea cu cea mai mare plăcere, nu-i așa? Dar uite că nu se întâmplă: stă o lume-ntreagă cu ochii pe noi și noi... stăm și așteptăm să ne zică careva „Hai, că se poate!”. Cam nasoală situație, nu credeti?

Din păcate, propaganda statalistă a reușit să ridiculizeze noțiunea de „Unire” (ah, acest suav cuvânt, „bagatelizare”, folosit încă de Mircea Eliade referindu-se la Moldova!), mainstreamul mediatic luând permanent în zeflemea cu o asiduitate acerbă orice discurs unionist, fapt ce nu poate să nu ne interpeleze, de altfel. Anume această bagatelizare și o presiune constantă de a împinge spre planul secund subiectul și personalitățile Unirii constituie cauza majoră a scorului unioniştilor.

În loc de concluzii:

• Indiferent de rezultatele turului II ale scrutinului prezidențial, Rusia va continua să exercite o presiune importantă asupra vieții politice din Republica Moldova și va fi în continuare un actor major în teritoriu, grație eliminării „geopoliticului” din discursul politic.
• Relațiile bune ale Moldovei cu UE nu sunt o problemă pentru Kremlin. UE este anchilozată din interior și o nouă adeziune la UE nu poate avea loc încă mulți ani înainte. Despre aderarea la NATO, ceea ce e mai realist, în RM nici nu se vorbeşte...
• Unirea însă (şi aderarea automată a teritoriului la UE și la NATO) se poate întâmpla rapid și în mai multe feluri, dacă condițiile sunt prezente în teren. Istoria ne-a demonstrat-o de mai multe ori şi în raport cu mai multe state. Eliminarea acestor condiții este grija principală a Kremlinului.
• Renato Usatîi redevine „politicianul cu 20%” renăscut ca pasărea Phoenix din zgura uitării graţie poziţionării sale în calitate de „a-geopolitic” şi de adversar al lui Dodon, alături de Maia Sandu.
• Usatîi cu ale lui 20% şi suportul condiţionat pentru candidatul Maia Sandu este garanţia Rusiei şi frâna de mână care va împiedica o apropiere a Moldovei prea „periculoasă” de UE şi de NATO (a se citi „de România”, calea cea mai rapidă, mai simpla şi mai realistă de a integra aceste blocuri geopolitice).
• O nouă configuraţie a majorităţii parlamentare se profilează deja. Această nouă majoritate va decide de viitorul şi adevăratele orientări geopolitice ale Republicii Moldova. Lui Dodon îi este mai uşor să constituie o majoritate favorabilă decât Maiei Sandu, inclusiv din cauza erorilor acesteia din trecut.
• Pentru populaţia Republicii Moldova, un preşedinte pro-european (Maia Sandu) este preferabil unuia precum Dodon, în special pentru emigraţii din ţările occidentale, pentru a evita un blocaj definitiv. O deschidere spre Occident le este net favorabilă.

Vine turul doi. Câte ceva se mai poate scoate şi din acest jăratec: relaţii cu vecinii, o reprezentanţă corectă la cele mai înalte foruri internaţionale, un discurs coerent şi modern al unui şef de stat... Cu alte cuvinte – obrazul. Nu-i puţin lucru. Chiar dacă am pierdut şi această bătălie, se poate de retras pe o poziţie favorabilă pentru viitor. Dodon nu poate să ne mai reprezinte!