Mr. Jones (2019, Agnieszka Holland): Din când în când subsemnatul mai privește câte un film din alea care sunt categorizate de către „publicul atent și avizat” drept filme de propagandă. Am privit de tot felul și de toată naționalitatea: rusești, americane, franceze, chinezești, coreene, indiene... Chiar și unul turcesc despre Vlad Țepeș am văzut recent (nu vi-l recomand, ba chiar aș avertiza persoanele slabe de înger să nu riște să-l caute)! O fac dintr-un interes cvazi științific, căci aceste filme sunt un indicator foarte relevant despre acele matrice discursive și de gândire care sunt impuse într-o țară sau alta. Căci bine zicea tătuca Lenin: „Pentru noi cinematrograful este cea mai importantă artă!”.
Recunosc că nu am avut așteptări mari de la acest film. În primul rând fiindcă porneam cu un mic apriori și-l suspectam să fie un film din categoria celor menționate mai sus. În al doilea, nu mă așteptam să aflu ceva nou. Mă consider o persoană relativ documentată și cu opinii destul de cristalizate despre perioada comunistă (mai bine zis, despre diversele perioade din istoria a ceea ce a fost URSS). Nu este vanitate sau bravură ceea ce zic: sunt departe de a fi un expert în istorie, dar ajungi la un moment când orice nou detaliu, document, relatare sau carte despre trecut nu face decât să se înscrie arminios în acel ansamblu al interpretărilor proprii fără a-l modifica.
Dar să revenim la film. Trebuie să recunosc că dubiile și reticențele mi-au fost date peste cap! Agnieszka Holland a avut curajul să vină cu un mesaj inedit, în opinia mea. Ea nu a pus accentul pe Holodomor și pe ororile regimului comunist (chiar dacă, prin definiție, aceste subiecte sunt abordate și tratate cu suficientă măiestrie), ci pe minciună! Și iată acest lucru îmi pare foarte important. Nu țin minte să fi văzut altceva care o spune într-atât de direct. Care să acuze nu atât evidențele (sper că este evident pentru toată lumea că URSS, cu Lenin și Stalin launloc au generat monstruozități incalificabile...) cât mecanismele care fac ca aceste evidențe să fie ocultate și uitate. Filmul este o palmă fariseismului și ipocriziei celor care au cauționat, prin minciună, iar uneori doar prin omitere, crime și atrocități ale regimului sovietic. Minciuna și ipocrizia celor din occident în primul rând, pentru care acestea au fost o alegere deliberată, nu una impusӑ de frică sau eroare din cauza spӑlӑrii de creier...
P.S.: În 2017, în Franţa 49 de localitӑţi aveau câte o stradӑ „V. I. Lénine” şi una – „Staline”...
