Astăzi Domnul Zahovailov trebuia să depună la Primărie un următor dosar. Roverul său s-a învârtit destul de mult în jurul Primăriei, căutând în van un loc potrivit de parcare, chiar dacă mașina sa era doar un 4x4 și nu chiar van (Mihail Prohorovici insista ca șoferul să se gareze doar și doar regulamentar, ceea ce-l enerva la culme pe acesta din urmă, dar nu avea de ales). Până la urmă, văzând că timpul trece și ora la care era programat se apropie amenințător, Zahovailov a rugat să fie lăsat în fața Primăriei, lăsând șoferul să exploreze în continuare centrul istoric al capitalei. Bodyguardul a ieșit din mașină și i-a deschis ceremonios portiera. Din Land Roverul negru a ieșit un om în etate, îmbrăcat într-un costum de o croială cam demodată (ceea ce denota că nu-i chiar primul an de când îl poartă), la cravată, în cămașă albă. Nimic, niciun detaliu vestimentar nu părea extravagant sau „trendy”. O ținută impecabil de... impersonală. Bătrânul era destul de zvelt, o siluetă pe care am numi-o azi „sportivă”, fără exces supraponderal vizibil. Dacă nu ar fi ieșit din Rover și dacă nu ar fi zbirul lângă el, nici nu ai fi bănuit că e un om de afaceri. Mai degrabă ai zice, așa cum arăta el, alb ca neaua, purtând ochelari de plastic cu dioptrie importantă, cu barba îngrijit tunsă, că ar fi un pensionar cu mai știi ce dosar de compensații sau recalcul, din acei care luau regulat cu asalt serviciile sociale ale Primăriei, poate puțin mai norocos ca ceilalți.
Au intrat în incinta Primăriei și au ajuns la biroul de care aveau nevoie. Știind că mai sunt câteva minute până la ora de audienţă fixată în prealabil (programările încă nu erau o regularitate, dar pentru Zahovailov nu era lucru mai enervant decât pierderea de timp în antecamere), Mihail Prohorovici s-a așezat, nu fără o anumită smerenie ostentatorie, în fața biroului cuvenit cu dosarul pe genunchi și în văzul tuturor. Toți puteau astfel să-l vadă cum așteaptă să fie „primit” de rând cu ceilalți. (Desigur, garda sa de corp alertase funcționarul cu pricina cu un SMS că au ajuns și că așteaptă la ușă.)
Din birou a ieșit secretara, cu un teanc de hârtii, chipurile îndreptându-se cu treabă pe undeva. Și de-odată s-a oprit în fața lui:
- Vai, Domnule Zahovailov, dar aveți programare! De ce nu vă anunțați? Domnul Capătă vă așteaptă deja!
- Dar nu-i nimic, domnișoară, nu-i nimic... Așteptam să fiu chemat. Nu vreau să dau busna...
Desigur, Mihail Prohorovici era primit tot atunci, lăsa dosarul la secretară și intra să mai schimbe câteva vorbe cu șeful departamentului, să bea o cafeluță pentru care tocmai a adus o minunată ciocolată pe care a păstrat-o special pentru această ocazie din ultima sa vizită la feciorul său la Bruxelles. Despre asta discutau, nimic despre afaceri. Despre familie, copii, sănătate...
La ieșirea din clădirea primăriei Zahovailov știa, fără a fi schimbat o silabă despre proiectul imobilului, când va fi aprobat în consiliu, când va fi înaintată autorizația spre semnătură, știa că avea cine să aibă grijă ca ea să fie semnată la timp și știa deja când anume vor putea începe lucrările pe șantier. De aceea, fără tăgăduială, de îndată ce s-a instalat confortabil pe bancheta din spate a Land Roverului, a început a da telefoane pe la firmele cu care lucra de obicei, ocupându-se de planificarea a ce-i plăcea lui mai mult: șantierul propriu-zis, acolo unde el se simțea în largul său, om atotputernic și stăpân peste destine și circumstanțe. Totodată a trimis un SMS agenției imobiliare cu care lucra, dându-i undă verde pentru vânzarea apartamentelor. În curând fluxurile de tot felul se vor pune în mișcare: comenzi, mesaje, muncitori, clerci, mașini, camioane, macarale, uzine și fabrici de materiale de construcție... Și bani, râuri de bani... Din tot ce făcea, anume acest moment era pentru Zahovailov punctul culminant de la care îl treceau fiori. Când închidea ochii și încerca să-și închipuie cum de la câteva mesaje sau apeluri, se pune în mișcare un univers întreg! O lume întreagă la cheremul buricelor degetelor sale! Ce putea fi mai jubilator și mai desăvârșit decât această senzație?
Dar o umbră vagă se apropia de împărăția senină a lui Mihail Prohorovici. De ceva timp Zahovailov primea vești alarmante din Primărie. Se pare că începeau să se agite spiritele pe acolo. Veștile respective încă nu-l speriau pe Mihail Prohorovici. Ca de obicei, toată această agitație atingea doar vârful piramidei, cu care el nu prea avea de furcă. Oricare-ar fi primarul sau viceprimarul, tot va trebui să semneze actele ce i se pun în față. Zahovailov urmărea totuși cu mare curiozitate aceste mișcări, nu știi niciodată de unde sare iepurele. Trebuia să fie precaut în orice circumstanță. Îl stresa puțin când nu puteau să se desfășoare ședințele consiliului din cauza „luărilor cu asalt” ale primăriei de către diverse grupuri bizare, ba niște pretinși combatanți, ba niște pensionari isterici, ba alți săriți de pe fix..., sau când v-un consilier o lua razna și făcea scandal, perturbând sesiunile, precum a făcut-o mucosul ăla de Ivan Vacari împreună cu un zdrahon cu mutră de bandit, Gorea, de mai nu s-au luat la bătaie cu primarul... Dar astea erau lucruri care, pentru moment, nu-i afectau afacerile curente. Mihail Prohorovici mirosea de la o poștă asemenea „mişcări spontane de protest” perfect teleghidate, văzuse el destule la viața lui, chiar el organizase pe timpuri din astea, și în afară de constatarea, nu fără un anumit regret, că metodele nu evoluau deloc, nu-i trezeau niciun sentiment. Șantierul său putea continua.
De îndată ce fluxurile erau pornite și punctul culminant depășit, Domnul Zahovailov pierdea interesul pentru orice șantier... Excitarea inițială se evapora încetul cu încetul. Nu avea la firmă mulți colaboratori, dar suficienți cât să asigure o pilotare eficientă a construcției. Avea câteva săptămâni în care putea să se destindă puțin, înainte de a începe a pune pe rol un nou proiect. Pentru moment au decis să plece cu Irina la munte în România. Auzise de niște grote din care se extrăgea cândva sare și era foarte curios să le vadă, mai ales că i s-a comunicat insistent că ar avea și proprietăți curative, dar chiar și de nu aveau, câteva săptămâni la munte nu avea cum să-i facă rău. Și Doamna Irina Curechi ar putea profita pentru ale ei nevoi. Întâlniri, poze în locuri pitorești din România-mamă, doar lucruri utile! Astfel cuplul a plecat în vacanța binemeritată, alimentând regulat conturile oficiale ale Doamnei Curechi de pe rețelele sociale cu poze și mesaje pozitive patriotice.
Dar iată că într-o bună zi telefonul lui Mihail Zahovailov (în vacanță el nu folosea decât unul) a început a vibra nervos. Fiind fără ochelari, bătrânul a fost nevoit să apropie practic la nas ecranul telefonului care-i gâdila neplăcut palma ca să deslușească cine anume îl deranja. Era adjunctul său, Alexei Podaru. Până s-a dumirit ce și cum apelul a încetat, iar Zahovailov a văzut că este al 7-lea apel de dimineață de la adjunct... Nu era a bine. Fără a aștepta mai mult, Zahovailov a sunat înapoi.
- În sfârsit, Mihail Prohorovici! Trebuie să reveniţi de urgenţă, avem probleme cu şantierul.
- Ce probleme, Alioşa?
