E întotdeauna complicat să scrii despre cărțile oamenilor pe care îi cunoști personal. E suficient să vezi persoana o singură dată în viață și simți cum sfori invizibile de ață îți împânzesc buricele degetelor împiedicându-te să lovești tastele la fel de dezinvolt ca mai înainte. Și nu vorbesc aici de a scrie de rău sau de bine despre o carte (eu, principial, nu înțeleg de ce ar trebui să scrii despre ceva ce nu-ți place), ci de libertatea în a alege cuvintele: pe bune, și dacă nu o să-i placă? Dacă, involuntar, comiți o gafă și jigneşti fără să vrei? În cazul cărții Lilei Calancea, acest lucru nu se mai poate întâmpla, căci în cadrul unei lansări la Paris tot ce am avut de spus despre „Bocete de nuntӑ” a fost spus, gafele - comise și impresiile - împărtășite. Cu alte cuvinte, ceea ce voi spune aici a fost deja testat și într-n fel validat pe pielea autorului!
„Bocete de nuntӑ” este probabil cea mai „basarabeanӑ” carte a Lilei Calancea. Ea revine la o scriere tradițională a noastră, canonică chiar (și nu în zădar e ponegrit și atacat acest stil din toate părțile: canoanele de aia și există, pentru a fi atacate și denunțate! Dar acest lucru nu face decât să statornicească un stil în statut de canon!), acea scriere deseori numită „patriarhalӑ” despre o realitate rurală, cu acel stil inconfundabil care face uz de cuvinte și frazeologisme locale și niţel arhaice, folosește figuri de stil rudimentare ca structură, dar surprinzӑtoare prin conținut. Oricât de mult nu s-ar răzvrăti răsturnătorii de canoane literare și apărătorii sincronizării literaturii „basarabene” cu acea „mondială”, acest stil există și va exista, cel puțin atât cât vor exista texte care vor descrie Basarabia rurală. Fiecare realitate necesită un stil anume și nu ai cum fugi de asta fără a cădea în ridicol.
Volumul este alcătuit din mai multe texte scurte, marea majoritate din ele fiind amintiri din copilărie, amintirile unui copil de la oraș care-și petrece vacanțele la țară. O postură de observator privilegiat, căci legile nescrise ale comunității - tabuurile, obligațiile, drepturile și satisfacţiile impuse de această societate rurală - nu i se aplică în mod automat, la fel de violent și opresiv, copilului de la oraș. Dar, în acelaşi timp, copilul nu este suficient de „strӑin” pentru ca satul să se îmbrace în straie de sărbătoare și să-și ascundă poveștile după zale de cumsecădenie și falsă cuvenienţӑ.
Descoperim, astfel, o lume crudă, extrem de violentă în toate manifestările ei, atât în urӑ cât și în dragoste. O lume care a dispărut de atunci, fapt constatat şi de autor într-un text din volum, pe care tovarășii de generație ai Lilei (din care fac parte) o regretă cât se poate de firesc, căci este imposibil să nu regreți sau cel puțin să nu resimți un fel de nostalgie față de copilӑrie, dar în care, trebuie s-o recunoaștem, nu am dori să ne întoarcem...
Aceastӑ dihotomie dulce-amarӑ este, în opinia mea, acea coloanӑ în jurul cӑreia se construieşte cartea. Și ne aduce suficiente chei pentru a înţelege multe din procesele actuale din Basarabia!
