В море синем, как в аптеке, всё имеет суть и вес.
Кораблю, как человеку, имя нужно позарез.
Имя вы не зря даёте, я скажу вам наперёд,
Как вы яхту назовёте, так она и поплывёт.
(Cântec dintr-un desen animat sovietic)
Există în lingvistică o teorie veche de când hăul care afirmӑ, aproape biblic, că limbajul ar fi material. Nu vom reface aici o lume întreagӑ și o știință, dar vom afirma, fără a permite dubiilor să se instaleze în acest exercițiu scriptural, că există o relație mai mult decât directă între realitatea obiectivă și discurs. Dialectică chiar!
Dar pentru a nu ne asemui domnului Toma din superbul roman „Simion Liftnicul” (Petru Cimpoieşu) care bagӑ „dialectic” peste tot ca să pară mai deștept, vom folosi și o altă trimitere, spre scrieri mult mai categorice și lumi care nu suferă îndoieli: „La început a fost cuvantul” scrie în cea mai vândută carte de pe fața pământului de până acum. (Aici sunt nevoit să recunosc că această a două referință nu ne aduce mai multă credibilitate la capitolul „inteligenţӑ”...)
Discursul oficial și cel mediatic nu este niciodată inocent, el este acel care modulează viziuni și care, drept consecință, ne fasonează realitatea. Acel care stăpânește discursul stăpânește astfel și realitatea care ne înconjoară. La prima vedere afirmațiile respective sunt niște banalități, dar tocmai aici și rezidă marea artă: în crearea banalităților discursive, un fel de structură ontologică, un schelet de definiții reprezentative pe care nu le mai chestionează nimeni (deci banalități!) pe care se poate îmbrăca carnea evenimentelor.
E exact ca în paleontologie: pe scheletul unui velociraptor poți îmbrăca un anumit set de mușchi, îl poți imagina roșu, verde ori albastru, îl poți imagina cu solzi sau cu pene, dar nicidecum nu poți imagina că e pasăre phoenix și nici erbivor placid. Astfel, orice nu ai pune pe velociraptor, el va rămâne un predator care rupe carne.
Să revenim însă la discurs. În îndepărtatul 2016 vă explicam cum „statul capturat” îl va aduce pe Dodon la putere. Este exact ceea ce s-a întâmplat, chiar dacă în această ecuație Dodon nu este decât pe post de penaj al velociraptorului din anologia de mai sus. Cred că a venit timpul să chestionăm și alte schelete discursive asemӑnӑtoare, dacă nu dorim să pățim ca în vechiul banc despre uzinele sovietice: „orice nu ai face, la sfârșit iese un kalashnikov”.
Ne vom interesa aici la ceea ce constituie, istoric, pe teritoriul Republicii Moldova, drept fundament discursiv în eternul conflict civilizaţional „Vest vs. Est” și noțiunile discursive care permit perenizarea clivajelor și imposibilitatea soluționării lor, alegerii unui model viabil societal. Devide et impera, nimeni nu a anulat axioma respectivă...
În perioada care a rămas în istorie drept anii „mişcӑrii de eliberare naţionalӑ” clivajul respectiv era unul mai degrabă identitar. Pe atunci, să ne aducem aminte, băștinașii moldoveni nu reprezentau decât 64%, ceea ce permitea, ținând cont de simpatizanții celor 36% din rândul celor 64%, un status quo și o perenizare a conflictului. Lucrurile erau simple: moldovenii erau înzestrați cu un set de atribute naționaliste și naționale, patriotarde și patriotice, pe care nu trebuie neapărat să le considerăm negative, căci totul gravita în jurul ideii de emancipare, de democrație, de sete de libertate și de rupere din lumea colonială a imperiului sovietic. De cealalata parte erau „rusofonii”, o lume relativ pestriță căreia nu i se putea atribui o singură „naţionalitate”, la care se alăturau „mancurţii” din rândul băștinașilor. Cam aşa arӑta scheletul discursiv atunci.
În definitivă, și acesta este un element cheie de înțeles!, ne aflam în situația unei colonii cu o majoritate de băștinași românofoni marginalizați social, și o minoritate importantă imperială care deținea accesul la resurse. Apartenența la elite, ca și în oricare colonie imperială, se cumpăra nu cu „capacitӑţi și talente”, ci cu obediență și loialitate imperiului.
Dar această formă de clivaj nu putea fi exploatată indefinit. Ca și orice stat post-colonial, am fost rapid confruntați cu enorme probleme caracteristice, de ordin economic, dar mai cu seamă de ordin de „justiţie socialӑ”, cu banditism, hiper-corupție, etc., etc., cu atât mai mult că nici vechiul centru colonial nu se împӑca cu pierderea fostelor teritorii (cuplate cu probleme caracteristice oricărui stat post-sovietic, dar acest lucru în cazul nostru e secundar, dovadă e și faptul că aceste probleme au fost soluționate în alte țări post-socialiste europene, dar nu și la noi. Insist asupra acestui fapt, căci grila de lectură a proceselor din RM nu ar trebui să fie una a țărilor post-sovietice, ci una a țărilor post-coloniale)...
Treptat procentajul băștinașilor devenea din ce în ce mai important, odată cu exodul celor care au simțit că pierd avantajul statutului de colon prioritar, fără „rădăcini” și dileme identitare. Ei nu făceau neapărat parte din vârful elitelor, dar beneficiau de tratamente favoritare care au dispărut rapid și la care s-a acumulat și un sentiment de insecuritate pe fundalul evenimentelor din fosta URSS și propagandei agresive. Din prietenii mei de copilărie ruși cu care stăteam la bloc în orașul Bălți, nu a mai rămas practic nimeni. (E drept că și ceilalți au plecat, dar mult mai târziu...)
„Moldoveni” vs. „rusofoni” nu mai poate funcționa din moment ce primii sunt 75%! A reveni la clivajul identitar este astăzi puțin eficient și chiar riscant (dacӑ dorim sӑ menţinem clivajul), fiindcă el imediat duce și la soluționarea dilemei „Est vs. Vest”. Cu atât mai mult că și lumea a evoluat enorm în ultimii 30 de ani (trecând oarecum pe lângă noi, încarcerați în clivaje și indecizie). Pe bune, dacă suntem și noi români, atunci cum să justifici că trăim mai rău decât românii-români care trăiau mult mai rău decât românii-moldovenii în 1989? Și de ce trӑim separat, dacӑ suntem aceiaşi, din moment ce nu existӑ nicio altӑ legitimitate pentru RM?
Acest clivaj discursiv identitar a suferit o primӑ lovitură considerabilă în 2001, atunci când PCRM-ul lui Voronin a luat majoritatea covârșitoare la alegeri exploatând sentimentele nostalgice ale moldovenilor pentru fostul imperiu, cedând lamentabil sub povara libertății.
De atunci clivajul este direcționat și întreținut folosind o altă expresie: „vectorul geopolitic”!
Poți fi pro-european, dar nicidecum român! Cuvântul „român” stârnește o reacție la fel de vehementă ca și în 89 și e cazul să ne întrebăm care este cauza, căci nu suntem în aceeași configurație ca acum 30 de ani. Recunoașterea statutului de român pentru cetățenii din Repubica Moldova înseamnă dispariția statului Republica Moldova, căci această formațiune statală nu și-a găsit o altă legitimitate decât perenizarea şi accentuarea avantajelor celor puțini din elite. A fi pro-european e bine, căci nu alterează în niciun fel pozițiile elitelor actuale și, poate cel mai important, nu scoate teritoriul din tutela Kremlinului.
Poți fi anti-european. Ca și în îndepărtatul 89 aici e o cacealma din orice: de la rasism anti-român, la sovieto-nostalgici, bigotism religios, intoleranţe de tot felul... Mai pe scurt, e suficient să priviți „Pervîi kanal” ca să aveți o paletă completă. Iar propaganda lucreazӑ întotdeauna la îngroşarea caracteristicilor care ar lipsi în mod firesc...
La urma-urmelor, mai există o subtilitate aici: și în Rusia sunt suficienți pro-europeni! Și în Rusia se duce o luptă acerbă pentru o lume mai bună, pentru „civilizaţia europeanӑ”, împotriva dictaturii regimului putinist ș.a.m.d. Dacă mâine devine Rusia pro-europeană atunci, oficial, va deveni pro-europeană și Republica Moldova, nu-i așa? Poți fi un simpatizant al lui Navalnîi la fel precum un simpatizant al lui Putin. Important e să-ți rămână referințele în „lumea rusӑ”!
Astea fiind spuse, schematic și simplist, avem de ales: încercăm să îmbrăcăm carne pe scheletul dinozaurului discursiv care ni se propune, acel cu „vectorul geopolitic”, cu „pro-europeni” vs. „anti-europeni”, sincronizându-ne automat cu „russkii mir” și așteptând „să moară Putin”, conștienți că valorile europene vor ajunge la noi doar tranzitand prin cabinetele Kremlinului, ori...
Ori punem întrebarea tranşant şi direct, într-un mod care apeleazӑ la o eliminare definitivӑ a clivajelor: cu cine suntem: „cu România”, ori „cu Rusia”?
Fiindcӑ atunci când eşti „cu românii” eşti automat cu europenii şi cu NATO şi nu existӑ alternative posibile, cu toate avantajele aferente.
Iar a fi „cu ruşii” îţi lasӑ libertatea de a te considera pro-european sau anti-european. Libertatea în opinii, atât. Cӑci deciziile sunt luate în altӑ parte.
P.S.: Notӑ pentru naţionaliştii anti-români: „cu România” nu este un privilegiu exclusiv pentru etnicii români.
