Noțiunile și vocabularul folosit în discursul public și mediatic nu sunt nici arbitrare, nici inocente. „Limba care poetizează și gândește în locul meu”, concept formulat de Schiller, este unul din elementele cheie de propagandă și de manipulare, poate chiar unul central în ceea ce numim noi astăzi „rӑzboi hibrid”.
Nu știu dacă cunoașteți seturile vândute pentru copii pentru a crește cristale. Principiul e simplu: se ia o formă din carton care se îmbibă foarte ușor cu lichid. Apoi se crează o soluție concentrată cu săruri. Forma din carton se pune cu „picioarele” în soluție. Soluția se îmbibă în carton, apa se evaporă, iar sărurile se adună treptat în cristale acoperind tot cartonul. Exact la fel funcționează și discursul propagandistic manipulatoriu: pentru a crește cristale colorate și pufoase sunt necesare structuri, schelete discursive. Pe ele pot crește cristale verzi, roșii sau albastre, dar ele inevitabil repetă forma structurii inițiale. Vreți alte forme? Folosiți alte structuri!
Am explicat mai detaliat cum funcţioneazӑ acest mecanism în 2016 (iar astӑzi aveți dovada materialӑ cӑ s-a întâmplat exact precum spuneam, și aici nu e nici coincidențӑ, nici etalare de mare clarviziune din partea mea, ci doar o elementarӑ legitate asemӑnӑtoare cu „minunea” vaselor comunicante, de exemplu). Acum câteva sӑptӑmâni vӑ explicam cum s-a operat o lunecare discursivӑ de la clivajul „naţional” spre cel „geopolitic”.
Continuăm azi să demolăm edificiul discursiv al statorniciei noastre în tranziție și mizerie și vom ataca o altă construcție semantică: cine sunt „unioniştii”, „naţionaliştii”, „reacţionarii”, etc. etc. (șirul semantic poate continua, căci săruri au fost turnate din belșug aici)?
În unul din editorialele recente publicistul Nicolae Negru menționa două puncte importante folosite drept armă împotriva unioniştilor. Prima linie tematică folosește o structură discursivă deja bine implementată, acea a „statului capturat”, asociindu-i pe unioniști cu personajul mitic „Plahotniuc”. Nu vom dezvolta acest gând aici, căci bănuiesc că e prea simplu și banal pentru cititorii acestor rânduri.
Ne vom interesa de cealaltă, căci îmi pare mult mai subtilă, mai statornică și mai important de demolat, căci până și unioniştii cad în această capcană, fără să-și dea seama. E timpul să reabilitӑm falnicul nume de Unionist şi Naţionalist!
Aşa dar, zice Nicolae Negru, şi suntem întru totul de acord cu Dumnealui: „Se lucrează pentru a prezenta unionismul ca o mișcare anacronică, naționalistă, revanșardă, reacționară, în contextul integrării europene și al globalizării, și chiar trădătoare”!
Să explicăm de la început de unde vine această „viziune”. Pentru a înțelege respectiva construcție discursivă și semanticӑ, trebuie să coborâm în epoca numită „modernӑ” a istoriei mondiale și anume la „parada naţionalitӑţilor” sau ceea ce a rămas în istorie drept „crearea statelor naţionale”. Anume această perioadă este considerată drept sursă pentru apariția naționalismelor de toată speța. Numai că pe atunci această mișcare era considerată drept cea mai progresistă posibilă, care aducea dinamică și dezvoltare, care crea o lume nouă, care aducea modernitate! (de unde și denumirea întregii epoci istorice!).
Mai târziu teoriile stângiste și marxiste au explicat această apariție a statelor „naţionale” prin necesitatea „capitalului” de a uniformiza societățile pentru a putea să le „exploateze” mai bine, standardizând procesele educaționale și creând mase de muncitori pentru uzinele imperialiștilor. Există o doză de adevăr aici, mai ales dacă te gândești la state precum Franța, Germania sau Italia, unde acei de la Sud mai că nu-i înțelegeau pe acei de la Nord, unde existau graiuri și limbi diferite, care au fost înlocuite grație sistemului unic de educație cu o singură limbă națională „literarӑ” sau „normatӑ”. Sistemul feudal nu avea nevoie de asemenea „uniformizӑri”, căci țăranul plătea dijmă „castelului”, nu „statului centralizat”, iar uzine și lanțuri de valori complexe nu prea existau...
Acest salt absolut fantastic tehnologic al umanității a dus și la o democratizare din ce în ce mai largă a cunoașterii și a gândirii (dar aici am putea s-o spunem și invers: dezvoltarea gândirii și a științei a dus la dezvoltare tehnologică care a accelerat dezvoltarea gândirii, etc. etc.), inclusiv la apariția curentelor de stânga. Altfel spus, marxiștii au apărut grație naționalismului secolului 19!
Dar foarte repede marxiștii, dezvoltând ideea luptei de clasă și aspirând spre o lume utopică idealizată (un fel de rai pe pământ, revenind astfel la viziuni religioase, demne de Evul Mediu cu „lumea de apoi” și restul aiurelilor), au atacat structurile care permiteau un anumit status-quo: Statul! (După cum vedem, necesitatea de a ataca structurile pentru a „schimba lumea” a fost înțeleasă de marxiști de la bun început!)
Cei mai idealiști dintre ei au mers departe de tot, inventând limbi universale (ex: „esperanto”), identități universale, opunându-le celor naționale, apelând la fraternitate specifică, sau cel puțin de clasă, oecumenică. În lingvistică, de exemplu, a existat o școală întreagă (unul din cei mai de vază reprezentanți fiind Nikolaï Marr) care afirma că toate limbile au avut la origine aceeași „proto-limbӑ”, iar comunismul va duce la o nouă unificare. Mai mult decât atât, pe vastul deja spațiu al URSS-ului, acești lingviști au căutat disperat să elaboreze cel puțin un sistem universal de scriere având drept bază... alfabetul latin! (De altfel, grafia latină a funcționat în Transnsistria până prin 1937). Din păcate, toți acești idealiști serafimici au fost devorați de propria creatură: „dictatura proletariatului”...
Chiar dacă, până la urmă, statele ca structură au rezistat, marxiștii nereușind decât crearea unor state tiranice, „comunsite” sau „naziste”, ca exprimare a extremităților și devierilor de la echilibrul democrațiilor naționale de tip occidental, gândirea „de stânga” a rămas, iar odată cu ea și reprezentarea statelor naționale drept ceva anacronic și retrograd.
Cu toate acestea marxiștii au avut dreptate atunci când au anticipat mondializarea. Numai că ea nu se face prin unirea proletarilor din toată lumea, ci urmând același fir logic explicativ marxist: noi forme de producere, noi modele economice, noi lanțuri de valori complexe crează noi forme de organizare societalӑ. Aceste structuri, fie ele uniuni politice regionale, sau „corporaţii”, necesită noi forme de standardizare mondialӑ. Ele sunt în primul rând tehnologice, nu identitare. Chiar dacă limba face parte din acest proces, tehnologia și stăpânirea ei sunt primordiale. Niciodată în istorie oamenii nu au avut mai multe lucruri în comun decât astăzi! Un cetӑțean al Republicii Moldova utilizează astăzi aceleași aplicații pe smartfon ca și un locuitor al Radjastanului, iar faptul că nu au aceeași limbă ori aceeași cultură sau religie nu mai este o barieră impenetrabilă înde ei, anume datorită tehnologiilor.
În aceste condiții toate trăsăturile identitare și naționale devin mai degrabă niște spații și domenii de exprimare ale libertății și rebeliunii împotriva „asupririi” de către „mondialismul corporatist”.
Așa dar, drept concluzie intermediarӑ: avem o lume din ce în ce mai uniformizatӑ prin tehnologie, cu procese și lanțuri de valoare globalizate, din ce în ce mai liberă, orice nu s-ar spune. Naționalitatea este una din caracteristicile identitare, iar aceste spații devin în noua lume secundare. Însă redevin primordiale și vitale pentru acei care tind să-și găsească un spațiu de libertate individuală și spirituală (la fel precum universalismul era un spațiu de libertate în epoca constituirii „statelor naționale”).
Avem deci un prim argument în favoarea „naţionaliştilor”: dacă în „epoca modernӑ” naționalismul era doctrinӑ dominantă, iar universalismul întruchipa spațiul libertar, astăzi este exact invers: mondializarea este doctrina predominantă, iar naționalismul este o unul din spațiile libertății individuale. Ceea ce-i nou este faptul că, fiind o caracteristică secundară, naționalismul nu este concurent cu mondializarea, ea fiind propulsată de către tehnologie!
Iar acum, dacӑ am spus toate astea, vom încerca sӑ facem un portret al „omului contemporan”, omul secolului acesta tânar:
- Este o persoanӑ care stӑpâneşte noile tehnologii şi are capacitatea de a le integra rapid.
- Este persoanӑ mondializatӑ, care nu prea acceptӑ frontierele aşa cum le cunoaştem din „epoca modernӑ”.
- Este o persoanӑ care cautӑ emancipare şi spaţiu al expresiei propriei libertӑţi în aceste caracteristici „secundare” identitare, valorificându-le şi trӑindu-le cu pasiune. Naţionalitatea este una din ele.
Pe bune, eu am impresia cӑ am descris aici un „unionist”, aşa cum sunt ei, cei mai mulţi!
Un singur lucru le lipseşte unora din „unionişti”: conştiintizarea cӑ aceste trӑsӑturi ale lui, individualizante şi trӑite cu pasiune, sunt totuşi secundare la o scarӑ mai largӑ. Și mai simplu spus: puţin mai multӑ toleranţӑ nu ar strica nimӑnui, dar este şi aceasta o caracteristicӑ a „omului contemporan” în general...
xxx
De cealaltӑ parte, pentru a descrie o mișcare anacronică, naționalistă, revanșardă, reacționară, în contextul integrării europene și al globalizării, și chiar trădătoare nu poate sӑ apară decât susținătorul „statului moldovenesc” care se baricadează după frontiere și apără o doctrină proprie secolului 19, atunci când se creau „statele naţionale” și când delimitarea frontierelor era la modă. Pânӑ şi eforturile de „universalitate” (faimoasa „societate civilӑ moldoveneascӑ”) sunt anacronice şi au la bazӑ visuri din altӑ epocӑ, demult depӑşite şi invalidate de cӑtre însӑşi istoria.
Iar trădătoare această doctrină este în raport cu trecutul acestui popor și cu un set de caracteristici identitare, astăzi spațiu individualizant de expresie a libertății.
Aşa dar, sӑ fie clar: modernitatea (nu este aici un derivat de la "epoca modernӑ" istoricӑ) în Republica Moldova e în câmpul unioniştilor, nu al stataliştilor!
