Mihail Prohorovici Zahovailov își cunoștea business-ul mai bine decât cunoaște Maestrul Botgros notele. Toată viața Mihail Prohorovici a lucrat „în domeniu”, cum îi plăcea lui să spună.
Și-a început cariera în Armata Sovietică. Fiind mobilizat în îndepărtatul 1967, funcționarii nu l-au putut repartiza în altă parte decât în „stroïbat”. E drept că ofițerul de la comisariatul militar nici nu prea s-a chinuit prea mult să caute scântei de inteligență sau vlăstari de capacități la Mişka, lipsindu-i și lui marfa respectivă, mai ales în momente de mahmureală ursuză care era starea lui obișnuită... Iar prostul de recrut nu a avut nici măcar priceperea să vină cu ceva de leac pentru sufletul suferind al „comisarului”... Dimpotrivă, Mişka o făcea dinadins pe prostul, căci a auzit că putea fi „komisuit” pe motiv de incapacitate mintală, dar... Șiretlicul nu a funcționat. Ori Mișa nu a făcut-o pe idiotul suficient de convingător, ori comisarul nici nu lua acest lucru în considerație. La o adică nici nu a avut vreodată Armata Sovietică nevoie de capacități mintale. Un număr minim de kg de carne care să fie purtat pe câteva oase până la cel mai apropiat tun erau mai mult decât suficiente, ceea ce tânărul recrut încă nu o bănuia. Astfel Mişka Zahovailov a ajuns în cel mai deconsiderat corp de armată, acolo unde erau trimiși toți acei cărora nu li se găsea nicio utilitate în alte părți, nici barem la infanterie.
Mişka a fost repartizat la o unitate militară în RSS Moldovenească, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi norocul vieții lui! În primul rând, Zahovailov a devenit imediat un element remarcat și util în unitate din simplu motiv că... vorbea rusește. În „stroïbat” erau deseori trimiși reprezentanți ai popoarelor din republicile periferice, cum ar fi cele din Asia Mijlocie sau Caucaz, care, ajunși în armată, cu greu înțelegeau ce li se spune, dară-mi-te să mai și vorbească. Pentru ofițeri un element precum Zahovailov era de-a dreptul o perlă rară, prețuită și apreciată. În special pentru activistul de partid, care avea nevoie de soldați pentru activitățile sale curente, precum ora de înstrucție politică sau redactarea gazetei de perete cu falnicul nume „Стрoитель коммунизма”.
Foarte repede Zahovailov și-a făcut un locușor călduț pe lângă activist și își petrecea zilele, ba chiar și unele nopți, în „camera leninistă”. Activistul de partid ducea o viață intensă, cu chefuri pantagruelice de la care nu lipseau comsomolistele organizațiilor „înfrăţite” cu unitatea militară și „darurile muncii socialiste” adunate de la colhozurile din împrejurimi. O ordonanță de încredere precum Zahovailov îi era politrukului de o mare utilitate, căci acestuia îi putea încredința nu doar sarcini „cu răspundere” ideologice, dar până și propriul corp scăpat temporar de sub control din cauza diverselor fluide etilice. Și așa, având grijă să i se trezească „şeful” în locuri „cuvenite”, Mişka a profitat din plin toți acei doi ani de armată. Mai mult: când a venit timpul să se demobilizeze, l-a învăluit o mare tristețe. Să revină în colhozul său natal de după Ural? Nu-i surâdea deloc o astfel de perspectivă... Așa că a decis să mai rămână în armată.
Astfel a devenit „sverciok” și a mai întins-o încă doi ani ducând-o de la o beție la alta până când nu i-a bătut la ușă o delegație familială, cu ditamai „combat”-ul în frunte și comsomolista Irocika Curechilova, cu burta cât polobocica de după bustul lui Lenin din „camera leninistă” unde Mişka i-a explicat detaliat Irocikăi cu vreo șase luni în urmă tehnicile agitației comsomoliste progresiste. Din scurta, dar energica alocuțiune a maiorului Zahovailov a înțeles că cariera sa militară a luat sfârșit și că, chiar din acel moment, intra în rolul de tată de familie și că aceste două decizii sunt irevocabile, iar opinia lui Mișa nu era neapărat necesară, dar o aprobare pozitivă și entuziastă îi poate ușura viața și relațiile cu familia actuală, aici de față.
Începea o nouă etapă în viața lui Mihail Zahovailov. Un prim timp a trăit în casa socrilor dintr-un sat nu prea mare, dar viața la țară chiar nu era de el. Partea bună e că nu mai bea ca înainte, socrul tăindu-i cu asprime accesul la robinet și ținându-l din strâns. Partea rea e că mâna despotică cu care își conducea Petru Curechi gospodăria îl mâna pe ginere mereu la lucru și mai era și destul de grea pe de-asupra, ceea ce devenea insuportabil pentru Mişulică (precum l-a botezat nevastă-sa Irinuca, așa i se spunea aici, la țară), nedeprins cu munca fizică.
Situația nu putea să dureze și Zahovailov a fugit cu coada-ntre vine până la fostul său protector, activistul de partid de la unitatea militară cu care golise beciuri întregi nu foarte demult. Nimic nu-i mai trainic decât solidaritatea de partid și cea a partenerilor de pahar. Cum în cazul de față ambele s-au suprapus, politrukul și-a activat rețeaua de pile și relații și Mişulică a fost angajat în calitate de prorab la o întreprindere raională de construcții, totodată fiindu-i repartizată o secție întreagă cu două camere la căminul familial din centrul raional.
Mai departe totul a mers ca pe unt: școala de partid unde calitatea sa de proletar angajat în câmpul de muncă îl făcea să treacă mai ușor examenele, institutul în construcții (la fără frecvență) unde calitatea sa de activist și elev la școala de partid îl făcea să treacă fără dificultate peste sesiuni, apartament cu două camere în centrul raional la nici un an de la mutarea la cămin, apoi al doilea copil cu Irocika, care devenise deja Irina Petrovna la fel precum și el se învrednicise de Mihail Prohorovici, apoi transferul la centrala din capitala republicii și un alt apartament, chiar în centru, cu tocmai patru camere (la cele trei câte i se cuveneau după normele sovietice unei familii cu doi copii, Mihail a mai obținut una, care de regulă se dădea doar profesorilor și academicienilor. Mihail a invocat necesitatea de a avea birouri individuale pentru acei doi lucrători de vază de partid ai familiei, dar el renunța la o cameră din solidaritate comunistă și accepta mărinimos sa se înghesuie cu Irina Petrovna într-un singur birou suplimentar).
Toate decurgeau cât se poate de bine pentru Mihail Prohorovici Zahovailov, care către 1987-88 era deja director atunci când a ajuns Perestroïka și la periferiile Uniunii Sovietice. Nu mult după, de la Centru a venit și o recomandare insistentă pentru promovarea „cadrelor naţionale”. Recomandările de la Centru nu se puteau ignora, mai ales dacă erau și insistente, astfel Ivan Prohorovici a fost rugat să plece din funcția înaltă pe care o ocupa, dar nu tare departe: din director a devenit vice-director. Cum n-ai da, dar era căsătorit cu o moldoveancă get-beget, Irina, între timp redevenită înapoi Curechi. La rândul său, Irina Curechi devenise la acea vreme o figură importantă și foarte activă a mișcării de renaștere națională care se înfiripa pe atunci.
Apoi a venit Independenţa şi timpuri şi mai vesele. Haiduceşti chiar!
