Acum câteva zile am terminat de citit un roman de-al Leïlei Slimani, „Chanson douce”. Fiți pe pace, puteți citi mai departe, căci nu despre această carte va fi acest text. Nici nu mi-ar fi venit prin cap să scriu despre ea, chiar dacă acest roman a luat unul din cele mai prestigioase premii literare din Franța, Prix Goncourt pentru anul 2016 (a mai luat și altele, dar mai puțin semnificative). Naiba să-i știe pe francezii ăia de ce i l-au dat: pentru naționalitate, pentru că-i femeie, poate pentru că e drăguță, poate pentru toate launloc... Zic asta, fiindcă dacă ar fi fost vorba doar de valoare literară, aș fi fost nevoit să constat criza profundă pe care o traversează literatura francezӑ sau, cel puțin, că anul 2016 a fost unul rău de tot pentru romanul francez. În fine, despre altceva voiam să spun.
Citind „Chanson douce”, mi-am adus aminte de un alt roman, „Tötentanz sau Viaţa unei nopţi” al Claudiei Partole, roman despre care tot am auzit, am citit, dar care a ajuns la mine abia în această primăvară. Involuntar le-am comparat (știu-știu, nu se face așa ceva!), căci ambele romane vorbesc despre persoane angajate la domiciliu, o dădacă la Slimani și o „badantӑ” la Claudia Partole.
Dădaca din romanul francez sfârșește prin a asasina copiii pe care îi are în grijă. Am avut impresia că romanul pornește de la un caz divers oribil (citit în ziar sau vӑzut la televizor) și încearcă să explice cum de s-a ajuns la această crimă. Un fel de „polar” negru în stil francez, dar mie mi-a părut extrem de simplist și previzibil. Pe bune, până la sfârșitul cărții așteptam o întorsătură de scenariu și ca criminalul să fie altcineva decât acel „anunţat” chiar din start. Cartea mi-a semănat mult cu un film francez, "Harry, un ami qui vous veut du bien" (2000). Nu voi spune că romanul e rău scris (deși stilistic mi-a părut destul de rudimentar și mi-a adus aminte de timpul când învățam franceza, atunci când un prof mi-a zis să nu mă aventurez în fraze complexe, căci nu stăpânesc încă instrumentarul limbii), dar de aici și până la Goncourt...
În „Tötentanz” avem, în primul rând, o poveste mult mai literară, dacă e permis să mă exprim astfel. Bătrâna pe care o are în grijă badanta moare (de „bunӑ voie” și neajutată de cineva) și îngrijitoarea este obligată să-și petreacă noaptea alături de corpul neînsuflețit al „stӑpânei”. Fără a mai spune altceva despre cartea Claudiei Partole, îmi pare că această situație, din start, e mult mai plină de tensiune și dramatism.
Începe o noapte în care protagonista romanului își ia viața la depănat, un fel de incursiune în propria poveste, care de-a lungul paginilor devine din ce în ce mai impersonală, constituindu-se într-o sfâșietoare odă adusă femeilor nevoite să-și părăsească casa și să apuce calea pribegiei. Avem în paginile acestui roman un inedit concentrat al suferinței individuale, dar și generaționale. Extraordinar de reușit construit ca structură, aproape impecabil stilistic, romanul este o mostră literară de cea mai înaltă calitate. Apărut în spațiul nostru livresc cu zece ani în urmă, în 2009, Tötentanz a fost și unul din primele romane care au investigat profund, şi anume literar, catastrofa (nu mă voi teme de acest calificativ) demografică și tragedia umană – emigrația...
Ceea ce scriu aici nu este o pledoarie pentru romanul „Tötentanz sau Viața unei nopţi” într-un virtual proces asemănător dezbaterilor care apar de fiecare dată când sunt anunțați laureații unui premiu literar. Este doar încă un răspuns tuturor celor care consideră că „nu avem literaturӑ”, că am fi provinciali ori periferici, că nu am avea „cu ce ieși în lume”. Cauzele acestui complex de inferioritate ar fi de căutat în altă parte (și de dezbătut, la fel, în alte texte).
Și ar mai fi ceva: un îndemn pentru toţi acei care încӑ nu au citit romanul Claudiei Partole s-o facӑ!
