Trăim într-o epocă binecuvântată pentru acei contaminați de molima scrierii. Niciodată până acum scrisul nu a fost într-atât de accesibil ! Se scrie peste tot și cu orice ! Nimeni nu a anulat sau interzis penița sau vechea mașină de scris (e drept că progresul tehnic le-a cam scos din uz), iar de-a lungul deceniilor sculele acestei meserii s-au tot multplicat : stilou cu bilă, computer, ecrane tactile pe care poți scrie și cu buricele degetelor, iar astăzi e suficient doar să vorbești, să vorbești, să vorbești și mașina fermecată va înșira singurică textul pe foaie… Mai mult ca atât, într-un roman recent, „Negustorul de începuturi de roman”, Matei Visniec ne aduce într-un univers de-a dreptul post-apocaliptic (în fine, o apocalipsă mică de tot, la nivelul măzgălicilor narcisici care se denumesc scriitori) în care romanele sunt scrise de mașinării cu programe și algoritme... Se scrie cu orice astăzi, dar și pe orice! Hârtie clasică, e-mailuri, smartfoane, pereți virtuali... Am devenit cu toții astăzi generatori de texte! Unii sunt panicați de-a binelea și se întreabă dacă mai consumă cineva texte pe lângă a le scrie... Să nu le fie teamă, căci această inflație a scrisului va salva cartea!
Încet, dar sigur, cartea revine la un statut pe care l-a pierdut la un moment dat: acel de obiect de lux, nu atât material, cât intelectual. Încă nu am ajuns la această etapă, dar ceva mă face să cred că doar textele alese, cu adevărat valoroase, se vor învrednici de a ajunge în cărți de format clasic. Vom ajunge inevitabil (și la asta va contribui până și contextul economic) la un moment când însuși faptul de a fi în „carte” va însemna că textul este într-adevăr unul deosebit, elitist. Cu alte cuvinte, textul va trebui să-și merite suportul!
Cartea lui Valeriu Turea, „Vișinul baronului Münchhausen”, este un exemplu perfect al acestei tendințe. Am văzut numeroase e-book-uri care au ajuns cărți de hârtie grație succesului lor în format „numeric”; am cunoscut bloguri mai mult sau mai puțin literare care s-au transformat în volum de carte; iată că avem și dovada că un simplu jurnal pe o rețea socială, fie ea și cea mai mare, poate ajunge carte! Adică stați, ce zic eu? Cum adică „simplu”? Un asemenea WALL avea obligația să ajungă imortalizat, adunat și pus la păstrat între două coperți!
Rezultatul este unul de-a dreptul fascinant, căci și editorul a fost mărinimos, conștient probabil că o bună parte din efectul produs asupra cititorului este rezultatul dialogului sensorial provocat de lectură și de imagini. Răsfoim un soi de amestec între un album literar fotografic (ceea ce nu este, căci nu imaginilor le revine rolul central în carte), jurnal (dar evenimentele nu sunt datate și nu sunt prezentate în ordine cronologică) și memorii (dar cum pot fi memorialistică evenimente care sunt încă vii în chiar propriile noastre amintiri?).
Ceea ce contează până la urmă nu este „genul literar”, ci efectul produs asupra cititorului. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a-l descrie, aș zice „bunătate”. Rareori am întâlnit o carte care să emane atâta bunăvoință și gratitudine din paginile ei. Fiecare text este o reverență oamenilor din jur, lumii care ne înconjoară. Și acest sentiment nu este doar învăluitor, ci și molipsitor! După ce citești câteva pagini mai că-ți vine să alergi către cineva, cunoscut ori ba, pentru a-i zice „mulţumesc”; mai că-ți vine a umfla vreo bătrânică pe sus pentru a o duce în brațe până la celălalt trotuar al străzii; în cel mai rău caz, să începi a răsădi vișini pe fiecare metru pătrat de pământ pe care încă nu crește nimic.
Bine scrie pe copertă: e o carte care crează o stare, o stare de a face bine!
