Rene Magritte, "Le Château des Pyrénées (The Castle of the Pyrenees)"
Pentru Alex
Poți trece prin viață în mai multe feluri…
Poți îmbrăca zale de oțel, încăleca o mârțoagă răpciugoasă și porni la luptă împotriva morilor de vânt. Fără grijă, chiar dacă suntem în plină epocă a interconectării globale, întotdeauna se va găsi cineva să te îmbrace în zale, să-ți aducă mârțoaga și să-ți construiască o moară la îndemână.
Îți poți inventa un destin apostolic, semănând lumină, multiplicând pâini și transfromând apă în vin. Dând și cămașa de pe tine celor care o vor cere. Și ei tot vor veni, și tot vor cere... Chiar și atunci când unica cămașă ce-ți va rămâne va fi pielea de pe corp...
Poți lua o secure în mână și avansa în această junglă tăind în dreapta și în stânga, trecând peste capete, făcându-ţi scări din spinări încovoiate în fața puterii tale, construindu-ți palate de cristal cu beciuri pline de comori și înconjurându-le cu cetăți de netrecut...
Poți, la urma urmelor, urma unul din ăștia cu securea în mână, sperând că îi va cădea și lui ceva printre degete, lingând cu aviditate fărâmiturile de la ospățul domnesc, gudurându-te și făcând sluj pentr-un os...
Te poți ascunde de ea, ca un câine speriat, și privi, din cușcă, cum trece pe alături, fără a zice măcar ”ham”, de teamă să nu te zăpsească careva că... trăieşti.
Poți s-o arzi, căci e un produs inflamabil, ca un piroman sadic, privind cum arde totul în jurul tău: clipe, zile, case, oameni...
Poți trece prin ea ca un idiot diafan, punându-ți ochelari roz, inspirând heliu, umflând cu heliu tot ce se apropie de tine, să fie dus de vânt cât mai departe, să se spargă undeva de-asupra altora...
Poți să te lași ușor purtat de valurile ei, că tot curge, te va scoate ea undeva până la urmă...
Te poți lăsa purtat de alții, în calitate de bagaj...
Poți face un coctail din oricare ingredient de mai sus.
Dar mai poți decide că toate poverile sunt doar ale tale. De regulă, nimeni nu poate duce o lume în spate de unul singur...
