Întotdeauna am fost convins că nu există generalizări perfect valabile, mai ales atunci când vorbim despre oameni. Cu toate acestea, deseori nu putem scăpa de clișeu...
Clișeele comportamentale se reproduc situațional. Nu mai știi exact ce ne guvernează acțiunile, reacțiile, atitudinile. E ca un joc de roluri într-o piesă de teatru. Fiecare și-l joacă la perfecție în funcție de uniforma pe care o poartă, de funcția specifică pe care o exercită… Aceste roluri sunt jucate fidel și talentat, cu mici variații, de către toți, fără ca să fie învățate în școli sau studiouri de teatru. Mai mult decât atât, schimbarea funcției, evenimentului situațional ne schimbă automat și setul comportamental. Exemplul cel mai tipic sunt șoferii și pietonii cu toate relațiile complexe care îi caracterizează. Iar o singură persoană trece cu ușurință dintr-o categorie în alta chiar și pe parcursul unei singure zi. Dar ce se întâmplă atunci când aceste coduri comportamentale sunt rupte? Când careva refuză acest joc și încearcă să scrie altă piesă? Vă zic eu: se întâmplă lucruri frumoase, perfect umane, care îți insuflă încredere în lumea care ne înconjoară și... chiar dacă sună patetic, în ziua de mâine.
Unul din jocurile-tip din cele mai caracteriale și specifice este acel de-a șoferul și polițistul rutier. Recunoașteți, fiecare aveți în cartoteca cu povești câte o anecdotă personală legată de polițiștii rutieri, la fel precum bănuiesc și polițiștii au istorii fabuloase cu șoferi (nu știu de ce am impresia că poveștile lor trebuie să fie mult mai mustoase și mai interesante decât ale șoferilor). Chiar și pe paginile acestui blog găsiți din astea (Aici sau Aici).
Povestea care urmează este din acest şir. Dar poate că şi nu este. Mai bine zis de la începutul ei era, dar spre sfârşit însă a devenit una perfect umană.
Se întâmpla astă vară. Familia noastră nu este una deosebită pentru Republica Moldova. Arealul nostru de răspândire este foarte mare: SUA, Franța, Marea Britanie... Și asta doar dacă e să luăm în calcul rubedeniile „de gradul I”, ca să folosim formula administrativă consacrată, dar dacă extindem cercul familial, vom găsi și Românie, și Spanie, și Italie, și Germanie, și Grecie, și Rusie... E un detaliu important pentru economia acestei povești.
Această vacanță a fost una foarte specială din cauza unei aniversări importante în familie, respectiv pregătirile pentru vacanțele de vară au început din timp și au fost temeinice. Urma să ajungem în Republica Moldova concomitent cu familia cumnaților noștri care locuiesc în SUA de vreo 10 ani. Iar cumnații noștri, după o experiență nu prea plăcută și nu prea ieftină cu o mașină luată în chirie de la Chișinău de acum 2-3 ani, au decis să trimită una de-a lor hăt din SUA! Cum au calculat ei – nu știu, dar ei ziceau că după 2-3 sejururi de vreo săptămână în Moldova echilibrezi cheltuielile pentru transport, devamare, etc. cu cele ale închirierii unei mașini echivalente. Dar nu acest detaliu contează, ci faptul că ei chiar au înfăptuit operațiunea! Eu în genere mi-aş pune cumnaţii să guverneze Moldova: dacă zic – fac! Nu ca ăştia...
Respectiv, în ziua Z, ne-am regăsit cu toții la Chișinău, chiar la aeroport, unde a ajuns și mașina proaspăt „devamată”, cu actele în regulă. Eu eram ultimul care ajungea și de îndată ce am ieșit din aeroport, am îmbarcat în automobil și am pornit spre Nord. Era o superbă după amiază de vară, traficul – destul de aglomerat, așa că cumnatul american a decis s-o ia pe undeva pe ocolite, pe niște hudițe pe care, zicea el, le cunoaște bine, dar ceva nu a funcționat: ori memoria lui s-a strămutat, ori hudițile Chișinăului. Ne-am cam rătăcit, ne-am tot învârtit pe coclauri, până când am ieșit din nou la un drum aglomerat. Nu ar avea asta prea mare importanță decât doar ca să vă explic că am ieșit până la urmă din capitala Republicii Moldova destul de târziu. Scăpați din strânsorile și stresul circulației nebune a orașului am ieșit la drumul mare. Nordul, căpitane! Ținem Nordul! Festina lenta!
Dar la același drum mare a ieșit și un brav echipaj al poliției rutiere, misiunea căreia este, din câte vă dați seama, să asigure securitatea traficului rutier. Destinele noastre puteau foarte bine să treacă pe alături unul de altul, chiar dacă circulau pe același drum, dar polițiștii au decis că ele neapărat trebuie să se intersecteze, decizie care a și fost imediat materializată, printr-o zvâcnitură de baghetă magică alb-neagră. Eram nu departe de Orhei, cetatea în care şi astăzi se oploşesc cei mai mari hoţi ai acestor ţinuturi, deși ieșisem deja din codri.
Chiar dacă ne știam inocenți și curați ca lacrima (din punctul nostru de vedere și în limitele competențelor poliției rutiere pe acea porțiune de drum) o încordare inexplicabilă ne-a încleștat tuturor maxilarele. Urma să înceapă spectacolul în care noi ne aveam deja rolurile distribuite de Măria-Sa, Circumstanța.
Polițistul s-a prezentat și a rugat șoferul să prezinte actele, ceea ce a și fost făcut fără comentarii referitoare la limba în care ni s-a adresat inspectorul de circulație. Urma momentul culminant: prezentarea infracțiunii – ridicarea cortinei. Așteptam cu toții să vedem de ce se vor lega, conform scenariului. Repet: eram convinși că nu încălcasem nicio regulă, nu depășisem nici barem regimul de viteză, nici măcar cu 1 km/h!
- Aveţi sticlele din faţă întunecate, ni sa comunicat. E interzis.
Spectacolul putea începe. Cumnatu-miu era deja intrat în rol: adică nervii îi erau întinşi strună.
- Bine, i-a răspuns el poliţistului destul de răspicat, măsuraţi nivelul de transparenţă şi constataţi infracţiunea.
El, naivul, credea că-i ca în SUA, de unde era mașina, unde există norme și pentru așa ceva și unde o înfumurare lejeră este tolerată. Ei bine, se pare că în R. Moldova sticlele din față trebuie să fie total transparente, ceea ce ne-a și fost comunicat operativ de către agentul de circulație...
Cumnatul meu a luat foc: chestia e că el este șofer de meserie în SUA și în acei 10 ani de când străbate America în lung și-n lat nu a luat nicio amendă! Niciodată! Oprit a fost de două ori: o dată pentru că a încurcat banda și s-a reangajat prea târziu. Dar era la volanul mașinii sale mici, nu al camionului, și polițistul l-a probozit atenționându-l că orice încălcare, cât de mică, îl va costa scump la asigurări pentru camion, așa că el nu dorea să-i aducă necazuri, dar îl avertiza să fie atent de acum înainte. Cea de-a doua oară a fost și mai categorică. A intrat într-un stat (ori oraș) în care regimul de lumină e diferit de alte părți. Iar el nu avea farele aprinse. Polițistul l-a oprit, l-a rugat să deschidă cabina camionului, a urcat pe scări în cabină, s-a uitat ce-i înăuntru, apoi a aprins chiar el, cu mâna lui, luminile camionului, spunându-i că la ei trebuie să circule cu lumini (ofițerul a văzut bine că plăcile erau din alt stat). În ambele cazuri șoferului i s-a urat „drum bun” și „drive safely” fără alte consecințe.
Toate astea eu le aflam concomitent cu polițistul căruia îi era adresată tirada mânioasă și înflăcărată a cumnatului meu cu acte americane. Dar toate astea făceau parte din scenariu... Polițistul rămânea inflexibil. Conform regulamentului, pe care ni-l cita dumnealui, „defecţiunea” trebuia înlăturată pe loc. Cumnată-mea i-a zis că are pe undeva un cuțit prin bagaje și că va scoate filmele fumurii chiar atunci. A ieșit și a deschis port-bagajul plin cu valize... Să găsești un cuțit în mormanul acela de bagaje nu era lucru chiar ușor.
Până în acel moment eu asistam la derularea spectacolului fără să particip. Dar era ceva absolut grotesc și kafkian în acea situație și am decis să intervin. În primul rând am încercat să-l calmez pe cumnat, care erupea mai ceva ca vulcanul Etna, înjurând de mama focului statul Republica Moldova, toți funcționarii ei și promițând solemn că nu-i mai calcă piciorul pe aici (în treacăt fie spus, această promisiune din urmă a rămas, din fericire, deşeartă). După ce l-am rugat să tacă doar puțin, am ieșit afară. Cumnată-mea mai căuta energic cuțitul prin valize.
M-am apropiat de polițist care stătea impasibil alături. M-am adresat dumnealui încercând să fiu cât mai calm posibil, într-o română cât mai livrească (important detaliu, cred).
- Bună seara, i-am zis calm, încercând chiar să schițez un zâmbet, pot să vă zic și eu ceva?
M-a privit oarecum mirat, dar a încuviinţat din cap. Am continuat spunându-i ceva de genul ăsta:
- Suntem ambii perfect conștienți că, din punct de vedere al regulamentului, aveți dreptate. Mai mult decât atât, nimeni nu poate să vă împiedice să aplicați sancțiunile regulamentare. Dar haideți să privim această situație și puțin altfel. Nu puteți nega nici Dumneavoastră că circulam atent și că nu amenințam nici într-un fel securitatea traficului, nu cream situații periculoase. Cred că ați înțeles că venim de la aeroport acum. Abia am intrat în țară. Vă pot arăta și tichetul de la avion dacă doriți. Mașina este și ea abia adusă (pe sticlă, apropo, încă mai era încleiată o etichetă a transportatorului, cu datele livrării, pe care io arătam ofițerului) și, printre altele, am putea și noi să întrebăm cum de i s-au făcut actele la poliție, dacă ceva nu e în regulă. În fine, cred că e evident pentru toată lumea aici de față că nu este rea-voință din partea noastră. Apropo, vă suntem recunoscători și vă mulțumim pentru că ne-ați avertizat. Vom scoate filmele astea protectoare de îndată ce se poate. Dar cred că înțelegeți și dumneavoastră ridicolul situației: nu ajungem bine în Moldova, nu reușim bine să ne îndepărtăm de aeroport și, hodoronc-tronc!, - opriți de poliție și amendaţi! Asta cum ar veni: „Simţiţi, oameni buni, mirosul patriei!”. Știu că reacția șoferului e puțin excesivă, dar e cât se poate de explicabilă. Lăsați-ne, vă rog, să ajungem acasă la părinți fără peripeții. Că nu suntem nici noi infractori, și nici chestia asta cu sticlele întunecate nu mai are valoare acum, căci se lasă deja noaptea...
La drept vorbind, am avut impresia că polițistul a răsuflat și el ușurat. De faptul că nu mai este obligat să joace acel rol la care e constrâns de împrejurimi. Eu nu încercam să lupt cu el demonstrându-i inutil că greșește, și nici nu mă milogeam excesiv. L-am lăsat să aleagă deznodământul, confirmându-i că el este puterea. I-am acordat o posibilitate să iasă onorabil dintr-o situație ridicolă, în care se pomenise fără voia lui, chiar dacă avea avantajul protocolar. I-am crăpat puțin ușa, iar el a ieșit imediat, păstrându-și fața. Ori poate limba română fără accent bădărănesc moldovenesc și-a făcut efectul? Mai știi?...
Mi-a întors actele şi mi-a zis cam asta:
- Da, eu văd că mașina e abia adusă. Cunosc procedura. Și văd că veniți de la aeroport. Apoi iată: ca să nu rămâneți cu impresii negative despre poliția rutieră din Moldova și despre poliție în general, vă doresc drum bun. Nu mai suntem noi chiar așa cum se spune...
Am mai schimbat câteva replici relativ inocente, glume despre valize şi drumul care mai rămânea de făcut... Ne-am luat rămas bun aproape cordial.
Nu prea ştiu ce învăţăminte se pot trage din această poveste. Și polițiștii sunt oameni. De cele mai multe ori nici mai răi, nici mai buni decât noi, ceilalți. Circumstanțele și rolurile sunt rău definite. Uneori e suficient să dai peste cap scenariul și lucrurile devin mai simple. La fel precum se întâmpla o săptămână mai târziu cu un polițist de frontieră. Dar despre asta – cu o altă ocazie.
Și da, încă ceva: vorbiţi corect româneşte! Se pare că chiar ajută în viaţă.
