Volumul „Alerta Oranj sau Pe alocuri, viscole” (Editura Prut, 2017), începe cu un text, „Povestea unui octombrel sau Punctul de pornire spre”... Cu scuzele de rigoare pentru trimiterea la un text propriu atunci când, de fapt, dorești să scrii despre o altă carte, această referință îmi este necesară pentru a explica mai bine cheea lecturii pe care am avut-o citind „Capătul drumului”. Tot romanul Lilianei Corobca este parcă un răspuns la acea întrebare a octombrelului: „De ce, tătucă, ȋţi faci cruce?” din nuvela sus-citată...
Se poate desigur polemiza cu acest punct de vedere și veni cu argumentul legitim că prea îngustez grila de lectură, dar scriu aici despre impresii pur subiective și nu intenționez să fac o „analiză” profundă şi exhaustivă a romanului. De altfel, celor care ar veni cu asemenea observații, le-aș spune din start că au perfectă dreptate și că sunt de acord: romanul nu este despre credință sau religie. Este mult mai mult decât atât, chiar dacă o persoană profund religioasă ar putea sări ca fript: „Ce poate fi mai mult decât Dumnezeu?”...
Liliana Corobca ne prezintă povestea unei bătrâne din Bucovina, care a fost deportată împreună cu familia în Kazahstan, în vara lui 1941, de către NKVD-ul sovietic după anexarea teritoriilor românești. O descriere sfâșietoare a acelei călătorii, văzute și trăite de un copil, supraviețuirea în stepa nemiloasă a Kazahstanului, o maturizare într-un mediu postbelic ostil și periculos, în care moartea te pândea la fiecare colț și moment... Ar fi inutil să reluăm aici toate „tablourile” de urgie absolută din această confesiune, chiar dacă multora anume asemenea cărți le lipsesc și lectura lor ar trebui să devină obligatorie, pentru a-i mai trezi din romantismul ideologic de mic burghez sau nostalgia amnezică care-i învăluie atunci când văd culoare roșie...
Dar tocmai aici vine și explicația punctului meu de vedere despre care scriam de la bun început. Nu este, desigur, cartea Lilianei primul roman despre deportări, foamete sau lagăre. Și probabil nu este nici ultimul... Prea mare a fost tragedia și urgia pentru a fi consumată de o literatură care abia a început deshumarea acestui osuar, cel puțin la noi...
Ceea ce-mi pare însă absolut fundamental în această carte, și mă refer aici la experiența mea de cititor strict personală, sunt mecanismele de supraviețuire pe care autoarea a reușit să le aducă în prim plan și să le descrie cu minuțiozitate. Și iată aici, în acest context, locul credinței pure, acele trimiteri constante la Dumnezeu, devin primordiale. Credința, legea creștinească, rugăciunea, devin astfel un ceva care dă nume și sens celui mai mic semn al umanismului, a tot ce se opune distrugerii, morții și abdicării interioare; devine acea forță care în condiții normale este dispersată într-o multitudine de elemente și manifestări firești ale vieții și care, în momente critice de criză totală, necesită o focusare absolută într-un fascicul unic, care trebuie fără îndoială numit pentru a-l materializa, pentru a deveni astfel acea sursă de căldură, speranță și rezistență atât de necesare pentru a supraviețui.
