E destul să treci dimineața un prag ca ceilalți să spună că ești plecat. Dar să treci o graniţă? În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie. Le-am spus că nu e grea, ci doar mare limba asta. Că nu e destul să știi cum se cheamă lucrurile. „Faci mișto de noi”, râdeau ele, iar eu nici măcar nu știam ce înseamnă „mișto”. Fete deștepte toate. Roxana cu trei limbi străine, Magda cu părinți academicieni. Dar tot repetau că e grea, e prea grea limba rusă. Să știi pe de rost mii de oase și să nu poți învăța o limbă! La început voiam să le ajut, credeam că sunt sincere și chiar voiau să învețe. Făceam pe banii mei xeroxuri cu verbe și terminații. În sfârșit aveam și eu ceva de dat. Am înțeles însă că nu le interesa deloc rusa și că doar le plăcea să spună că este mișto. Fascinația asta pentru ruși – fără a-i înțelege, fără a-i cunoaște – mă depășește și mă doare. Au trecut atâția ani de când am ajuns la București și nu s-a schimbat nimic. Tot „rusoaică” am rămas. Limba și frica: cu cât mă cumpără, cu atâta mă vând.,
Tatiana Ţîbuleac, „Grădina de sticlă” (Cartier, 2018, p.109)
Cioburi, cioburi, cioburi…
Transparente, colorate, sclipitoare, mate, mai curate, mai murdare, diferite : de toate formele, de toate mărimile. Toate având însă un singur lucru în comun : sunt ascuțite și periculoase. Te pot răni, dacă le manipulezi fără mănuși. Fără precauția care este necesară de fiecare dată când trebuie să te atingi de lucruri sparte, stricate, rupte...
Cioburi, cioburi, cioburi...
Faci lucruri minunate din cioburi. Cum ar fi: un caleidoscop pe care să-l îndrăgești într-atât încât să sari sub roțile unui autobuz pentru a-l salva de la o a două reducere la stare de cioburi; o mozaică care poate lua forme și dimensiuni din cele mai variate, unul pre nume Gaudi a intrat în istorie împodobind un oraș cu cioburi; poți face diverse obiecte decorative, chiar și globuri de Crăciun... Dar orice nu ai face din cioburi, prima grijă e să le îmbraci în ceva, să le închizi într-o cutie cu oglinzi, să le imobilizezi într-un ciment sau rășină pentru ca să nu taie. Multe lucruri poți face din cioburi, un singur lucru nu mai este posibil: nu mai poți reconstitui sticla la loc...
Ori le topești ca să nu rămână nici urmă din acea stare demult spartă și să creezi altceva, cu totul altceva. Poate chiar o nouă sticlă care nu va mai avea nimic din viața materiei anterioare. Iar în sticlă poți turna deja alt lichid, ori același, din prostie, depinde. Din sticle întregi unii fac chiar și case, închegându-le cu un mortar durabil că să nu se spargă, condiție sine qua non.
xxx
Al doilea roman al Tatianei Ţîbuleac, „Gradina de sticlă”, despre asta este. Despre o casă din sticle care s-a dovedit a fi fără mortar. Care a fost făcută țăndări fiindcă liantul era fals. Și despre cioburi. Care taie, rănesc, zgârâie...
Cu această carte, Tatiana nu doar „sparge târgul”, căci a făcut-o deja cu primul roman, „Vara în care mama a avut ochii verzi” (și nu spargi ce a fost deja ciuruit bine!), ci intră cu adevărat în marea literatură reușind să depășească găoacea egocentrică a trăirilor sentimentale și propunând o veritabilă frescă societală, complexă atât prin intensitatea conflictelor cât și prin paleta personajelor. (Dar acestea de la urmă nu sunt decât opinia mea, strict subiectivă).
„Gradina de sticlă” este o punte indispensabilă între falsul şi pretinsul (de unii) provincialism al literaturii din Basarabia şi literatura limbii române. O lectură obligatorie!
