Aşa începe povestea, deşi, ca de obicei, începutul este doar sfîrşitul altei poveşti sau sfîrşitul comun a cincizeci de poveşti, cum îţi dai seama şi singur.
Cătălin Pavel, „Chihlimbar”, (Polirom, 2017, p.12)
Habar n-am despre ce-i această carte. Cum să povestești o poveste fără poveste, fără început și fără sfârșit, fără repere sigure ori cu repere într-atât de vagi, precum lumea care te înconjoară? Ori mai multe lumi, lumea întâi și lumea a doua, or mai fi și altele… Oricum ne înțelegem și o înțelegem, că doar n-om fi din Argentina?
Am mai pățit asta și cu un film francez de prin 2001 (o fi deja vechi?) de care s-au îndrăgostit toți și pe care aș fi incapabil să vi-l povestesc și din care nu mi-a rămas bine gravat în memorie decât personajul, Amélie Poulain...
Ah da, personajele din carte: Josquin, Ilona, Magde… Ceva cu muzică sau, mai potrivit (aici) zis, trubaduri, ceva cu cruciade, ceva cu orașe și haiduci, ori briganzi, ca să corespundem mai bine tonului acestei scrieri… Bandiți de drumul mare care se cuvine să joace la aceeași nuntă cu potera, nu-i așa ? Căci altfel, cum s-ar defini ei, dacă nu prin existența celorlalți? Cazuistică accidentală, doar atât. Căci altfel cum s-ar deosebi ei de un Argint? Aici ar fi și inutil să vă zic că acesta din urmă e un funcționar de la primărie. Și ce altceva ar face ei toți împreună dacă nu l-ar căuta pe Dumnezeu, în pilde și povești, unde să-l mai cauți dacă nu acolo?
Până și un Dimitrie Cantemir apare din când în când în acest caleidoscop și nici nu l-ai mai vedea altfel decât cu un acordeon în brațe. Aici chiar mă simt obligat să zic că prefer, și de departe, predestinaţia-i de scamator inocent și talentat inventată de Cătălin Pavel. Dar poate asta a și fost în realitate, iar restul nu sunt decât o invenție din cu totul altă poveste?
Iată că am ajuns, pe cărări la fel de întortocheate precum cele din carte, și la autorul ei. Totuși e bine când cărțile nu sunt scrise de scriitori de mesrie. Ce-o mai fi și meseria asta de scriitor, nu mai știe nimeni, dar atunci când citești texte compuse de medici, ingineri ori arheologi înțelegi că acești oameni chiar pricep ceva în felul cum funcționează această adunătură de materie din jurul nostru.
Și tot nu v-am spus nimic despre carte... Dar ce altceva poți povesti despre ea, decât acea plăcere lichefiată în care te scufunzi citind-o? O carte de limbaj, o carte de atmosferă, o carte de lichid amniotic. O carte în care intri ca într-o beție europeană. E acel Millefiori al nostru pe care îl visăm și-l ducem dintr-un loc în altul, dintr-un secol în altul, visând, construind, distrugând, mai și murind din prostie sau de molime continentale...
Privește o bucată de chihlimbar, imaginează-ți pentru o clipă că în forma lui inițială a fost un lichid, sai în această sevă și închide-o în urma ta!
(Dar n-o fi lichidul mai mult o caracteristică ce ar descrie timpul decât materia? Ce-o fi considerat solid astăzi, mai rămâne oare solid din perspectiva zecilor și sutelor de mii de ani? Pangéa s-a scurs și ea în picături...)
