« Начнем же, братия, повесть сию
От старого Владимира до нынешнего Игоря. »
(« Слово о полку Игореве », вариант В. А. Жуковского.)
Pe coperta a patra a cărții Dumitru Crudu scrie că visăm cu toții la „romanul tranziției” desăvârșit. Asta cum ar fi ca eroii romanului lui Pavel Păduraru să-și viseze o carte a lor, despre ei, cu ei în calitate de eroi, împopoțați în straie imaculate și fiecare cu câte un nimb în spate... și câte un miliard în cufăr ori măcar un tichet de intrare pentru Bohemian Club de pe Munte.
Dar unicul care a scris ceva, Ckat, a și murit chiar înainte de începutul cărții. Iar acel de-i citește adresările disperate către Fetița va muri la sfârșitul ei... Tristă viață de Ckat...
Căci scris a fost ca acel de omoară cu jungherul să ducă o viață de pustnic și să răspândească cuvântul lui Dumnezeu: Sagara! Nu ucide, zis-a ucigașul și l-ai crede până la urmă, și l-ai urma chiar și până la gura fântânii în care vei fi aruncat fără milă și în care te va îneca aceeași apă din care beau toți bețivii țarcului la ușa birtului... Şi i-ai aduce de mâncare, şi l-ai lăsa să doarmă în casa părinţilor tăi... Și i-ai da și haina de pe tine atunci când îl vezi mânjit de sânge vărsat, căci făcut-a o moarte salvatoare de țarc! Omorât-a diavolul împielițat! „Sânge vinovat” zice presa, iar dacă toate televiziunile țarcului o zic, cu dovezile și stârvurile de mâță pe masă, înseamnă că așa o fi și punctum. Că doar n-o fi mieunatul de pisică decapitată mai credibil decât opinia publică?
Ah, dragă Bella, bella, dolce vita, căreia îi dai un șut un fund, deliberat îi dai, de dragul unei vieți mai bune, mai frumoase, pe unde vei fi fiind?... Ah, adorabilă Doamnă Bella, vei fi putrezind printr-un șanț pe undeva, alungată ca să ne crească Maximuşca, sucombat, deci încă viu! (așa pățești când nu ai DEX în casă)... Totul e să ni-l întoarcă Vafron, marele savant de talie mondială, doctor în știință es-es-es-brașoave, care-l păstrează, așa sucombat de mâna lui, într-o ladă ferecată, tichetul său pentru Bohemian.
Pace și „igienă sexuală” peste toți, fii ai țarcului, la cheremul eliberatorilor! Гавриил fie-vă judele, Гавриил fie-vă gâdele! Ardă tot, cu miliard cu tot, cu Igor de-asupra, care ura și se temea de mâțe, dar n-a omorât niciuna, care i-ar ucide pe toți, i-ar exploda cu dinamita, de dragul unui fiu mort care nu era al său, nici măcar acesta, dar care așa și nu a apucat să omoare pe careva KLumea... Și păcatul cel mare al său de a fi citit dintr-o carte a lui Ckat, căci alta nu i-a fost dată în mână. Ah, da, mai este Doamna Bella, bella, dolce vita, în care a dat deliberat cu piciorul, a dat-o afară, a lăsat-o să moară. Păcatul originar de la care și i se trag toate relele...
Nu descoperi nicio ţară în romanul lui Pavel Păduraru, ci unitatea de sens pentru a o înţelege…
„Noi trăim în epoca minciunii, în care, prin viclenie și ostilitate, omul poate obține orice își dorește. Tu încearcă să dobândești ce vrei prin muncă cinstită, dar dacă nu-ți lucrează capul și basta nimic nu te costă să devii viclean și să trișezi. Inventează, de pildă, o basnă oricât de absurdă și nu te teme, pentru că absurdul și mediocritatea sunt astăzi în vogă peste tot: și în artă, și în politică, și în medicină, și în fondul boului-de-noapte. Esențial este să-ți abordezi născocirea cu toată seriozitatea, să scrii despre ea rapoarte, tratate științifice, articole și cărți. Încetișor, însă cu multă migală, va trebui să seduci creierul comun și spălăcit al mulțimii.”
Pavel Păduraru, „Moartea lui Igor Alexandrovici” (Paralela 45, 2017, p.192)