Iar când totul dispare
îmi rămâne doar un singur
colac de salvare
poluat de aceste rime de care
nu reuşesc să mă dezbaier.
(Îmi zicea un „poet profesionist”
că ar trebui să evit rima.
Încerc altfel: „nu-mi rămâne decât o scăpare”.
Degeaba!.. e tot acolo!
Nu ştiu de unde apare...)
Iar când nimic nu va fi
tot va rămâne ceva:
Cuvântul (poate)!
Poate acel de la începuturi
dar poate un altul
poate doar un suspin
o chemare (blestemata de rimă...)
Îmi arată un
teoritician al literaturii
un „poem” lung
într-o carte
constituit în exclusivitate
din decupări
din cutii de cereale Kellogg’s
da, există şi aşa cărţi:
depinde cine taie
depinde cine face colajul.
unii ajung la casa de nebuni
alţii – în cărţi
eu unul nu aş risca:
cine ştie peste cine dau?
cuvântul e una, mediul – altceva
şi-apoi nici original nu-mi pare (rimă)
Cum să ştii oare (rimă)
Care (rimă)
O fi cuvântul de la care (rimă)
O fi pornit avântul (rimă)...
Îmi cer iertare (rimă),
dragă Rima (rimă),
colegă de la capătul celălalt al pământului
că ţi-am pomenit atât de des prenumele
nu era nicio intenţie
pre(a)mărgătoare (rimă)...
Ce voiam să zic, de fapt
de la bun început?
când totul dispare
rămâne un poem...
dar care?..
