Se zorește de ziua… Anișoara iese din casă după o noapte în care a stat ghemuită în patul ei în timp ce câțiva bărbați își urlau beția după perete, launloc cu bunelul său… Anișoara merge direct spre un hârb de autobuz (vă aduceți aminte ce-i asta PAZ?) parcat lângă stația din sat. Deschide fără mare dificultate ușa, urcă la volan, scoate autobuzul din viteză... PAZ-ul se duce hodorogind la vale, apoi pornește motorul și autobuzul cu Anișoara la volan se îndepărtează pe un drum pitoresc cum numai în Moldova mai găseşti… Anișoara zâmbește fericită. Din vârful dealului fratele său mai mic o petrece cu privirea… Spectatorul răsuflă ușurat. Sfârșit...
Unde pleacă Anișoara? Unde poate ea ajunge cu acest mecanism preistoric?... Dacă stai să te gândești bine, acest final nu poate prevesti nimic bun, dar... orice scăpare din realitatea satelor moldovenești este privită ca o izbăvire.
Izbăvire... Ufff, a scăpat. Este exact sentimentul cu care am rămas după vizionarea filmului. Dar de îndată ce emoțiile s-au mai domolit, o altă întrebare, nesuferită precum un țiuit în ureche, și-a făcut loc în capul meu: Ce fel de mediu, ce fel de realitate trebuie să fia asta, dacă un final precum acel descris de mine la începutul acestui text e considerat drept o izbăvire?...
Filmul Anei-Felicia Scutelnicu, „Anişoara”, proiectat la Paris, la Cité Internationale des Arts în seara lui 5 iulie, se înscrie în categoria filmelor de autor, filme care solicită la maximum totalitatea simțurilor și a rațiunii. În film se vorbește foarte puțin, dialogurile, chiar și atunci când există, sunt abia perceptibile. Nu știu dacă a fost un efect vrut, dar inversarea prim-planului sonor – zgomotele de fundal constituie încărcătura principală auditivă – contribuie din plin la acea stare de neliniște și... deznădejde care crește și învăluie spectatirul de-a lungul filmului.
Lung-metrajul e compus din patru tablouri: vara – toamna – iarna – primăvara. Intrăm în film prin vară cu o scenă memorabilă, plină de melancolie și tandrețe: un grup de săteni merg la cules harbuji. Dar această scenă rămâne practic unica cât de cât luminoasă, căci de acum încolo suntem plonjați în realitatea și cotidianul dur al satului din Moldova. Filmul este unul extrem de realist, protagoniștii, eroii filmului, nu sunt actori profesioniști, ci locuitori ai satului, ceea ce adaugă, fără îndoială, dramatism și autenticitate.
Unica notă „falsă” din film rămâne epizodul „iarna”, atunci când Anișoara este dusă de către Dragoș la mare pe motocicletă în plin crivăț. Înțelegem că acest lucru nu prea avea cum să se întâmple, sunt mai multe incongruităţi în acel epizod, dar să nu uităm că filmul rămâne totuși o ficțiune, o născoceală, iar unele „inexactitudini” sunt perfect justificate dacă contribuie să vehiculeze un alt mesaj. Acest epizod cuprinde și unul din momentele cele mai tari, mai neașteptate din film: atunci când spectatorul este practic convins că se va întâmpla o tragedie, personajul, care se aștepta a fi un monstru, se așează la pian și interpretează maiestuos o arie clasică. De aici încolo înțelegem că realizatoarea este ferm decisă să-și protejeze eroina, încălcând și sfidând logica realității... (Ana-Felicia a și confirmat această dorință în timpul sesiunii de întrebări/răspunsuri care a urmat după proiecție). Dar acest truc cinematografic doar accentuează tensiunea spectatorului, el înțelegând că acest înger păzitor nu are de unde fi prezent în viața reală...
Am asistat în seara lui 5 iulie la un eveniment cinematografic marcant, un film de o intensitate și o măiestrie deosebită. Păcat doar că evenimentul pare a fi unul select și singular, căci filmul ar merita să fie difuzat cât mai larg, în special în Republica Moldova.
Vedeţi aici pagina oficială a filmului, de unde puteţi afla mai multe detalii despre el.
Mulţumesc, Ana-Felicia! Aşteptăm şi alte realizări! Pentru autorul acestor rânduri filmul a fost o adevărată revelaţie!
Tatiana Tâbuleac, Ana-Felicia Scutelnicu şi Vitalie Vovc după proiecţia filmului la Paris
