Nimic nu a fost adevărat. nimic din câte mi s-au întâmplat nu a fost adevărat. căci dacă nimeni nu ține minte cum poate fi adevărat? și cine altul poate să-și mai amintească în afară de mine? de ce să mă tem atunci? de unde obsesia că totul e o făcătură? mai rău: că totul chiar a fost o făcătură? mă tem de uitare. mă tem să nu fi uitat deja. mă apucă disperarea când vreau să-mi amintesc și nu mai pot. nimic nu doare mai mult decât incapacitatea de a-mi aduce aminte. nicio suferință nu este mai cumplită decât incapacitatea de a suferi. undeva am mai citit asta, am uitat unde anume. cum a fost? nu, nu vreau o rescriere factuală și, respectiv, falsă a ceea ce cred eu că a fost, ci anume cum a fost cu adevărat. ziua X: am ieșit din casă și m-am dus la școală. în drum treceam pe lângă blocul căminului vecin pentru a ajunge la stația troleului nr. 3. când ajungea troleul la stație, trebuia să te bați că să intri, să dai din coate ca să încapi în el. de fapt făceam doar două stații. puteam merge și pe jos, dar în realitate nu prea puteam. din alte motive. detalii tehnice. iată, am descris un traseu, dar de fapt nu țin minte nimic. Ziua X, care anume? o zi abstractă de vară, alta, la fel de abstractă, de iarnă... ce anume vedeam eu în acea curte pe care o traversam zi la zi? ce mirosuri, ce culori, ce senzații? nu mai țin minte nimic. trecutul se preface într-o făcătură pe care o rescriu disperat aici. nu mai țin minte nimic. aș fi putut scrie altceva. dar cândva am decis să scriu anume astfel. din frică? din frică să nu mint. să nu mă amăgesc cu amintirile altora. treceam pe o cărărușă între blocul căminului vecin și o casă cu un gard înalt, ori era o construcție ceva din lemn cu un acoperiș din tablă, dar era înalt. parcă așa era, dar, de fapt, nu mai țin minte nimic. totuși, cât de dureros este, să nu mai ții minte nimic. să înțelegi că uiți. dimineața. înainte de a merge la școală, tata ne ungea câte o felie de pâine cu unt și cu dulceață pe care o mâncam cu ceai. și asta e o scriitură. cum era tata? cum arăta fața lui? că doar nu era aceeași în fiecare dimineață? ce ne zicea anume? că doar nu ne zicea în fiecare dimineață același lucru? şi mama, care ne trezea şi ne îmbrăca, ce făcea mama? cum arăta mama? făcătură-scriitură... tempus edax rerum, homo edacior, scriu ca să nu uit. ori scriu fiindcă deja am uitat. ne plăcea mult dulceața de zmeură. și acea de coacăză. și acea de cireșe. mai ales de cireșe albe. asta mai țin minte. acel gust încă îl mai țin minte. cum e să rămână doar gustul înșirat peste mai multe zile, săptămâni, pate chiar ani întregi?... de parcă ar fi uns tata din greșeală magiun peste tot... umbre, toți rămân umbre fără față, fără un timbru al vocii, fără miros, da, de la un om mai și miroase. cum mirosea de la bunul când se întorcea de la deal? dacă s-ar face să mă strige de după un colț, oare l-aș recunoaște? nu țin minte nimic... țin minte doar ceea ce am decis să țin minte. dar cine poate să mă asigure că nu am greșit?... câtă încredere poţi avea într-un aparat de fotografiat, să zicem? decupezi poze şi le pui peste umbre... peste umbre... peste umbre...
