Podul de flori, 1990
Cândva demult, căutând cifre exacte despre impactul anexării Basarabiei în urma pactului Hitler-Stalin (cred că ar trebui să renunțăm într-un sfârșit la apelaţiunea istoriografică tradițională „Ribbentrop – Molotov” pentru a spune lucrurilor pe nume) și sovietizării acestui teritoriu, am dat de o cifră absolut monstruoasă: între 1940 și 1950 spațiul geografic respectiv a pierdut 1/3 din populație!
Îmi veți spune că nu doar sovieticii au „contribuit” la acest genocid și că nu doar etnici români au avut de suferit (Ceea ce ar invalida și termenul de genocid, consideră unii. Să-i zicem „exterminare în masă”, dacă doriți, dar asta nu schimbă mult esența) și am să vă dau dreptate. Nici nu-mi propun să mă lansez în această competiție diabolică. Tocmai din această cauză și consider că trebuie să renunțăm la denumirea uzuală a pactului sus-menționat, căci consecințele lui au depășit cu mult acea delimitare geografică de la care a început, în treacăt fie spus, și al doilea război mondial. Stalin și Hitler trebuie puși alături și tratați ca atare!...
Există astăzi surse și cercetări credibile (dar sunt prea puține materialele de popularizare ale lor, din păcate) care ar aduce destulă lumină asupra fiecărui epizod al acelui măcel...
Dar textul meu nu este despre „adevărul istoric”.
Așa dar, avem o situație: în doar zece ani un teritoriu pierde 1/3 din populație... Economic vorbind această țară este practic condamnată (din punctul de vedere al unui sistem economic viabil și relativ uman), oricare nu ar fi modelul ales și mă refer la modelele, să la zic așa, „în circulaţie”. Fiindcă aceste modele sunt bazate pe demografie și pe niște sisteme de repartizare care ar presupune o forță de muncă activă care produce ceva. Într-o formă extrem de caricaturală, putem spune astfel: oricare nu ar fi forma de organizare statală, întotdeauna trebuie ca cineva să producă ceva care ulterior să fie repartizat într-un fel oarecare de către putere. Punct. Restul sunt variabile ajustabile. Aveam nevoie de această abordare, cinică până la neputință, pentru ca să înțelegem că atunci când pierzi 1/3 din populație (și ne dăm bine seama că cele mai mari pierderi le-a suferit anume tranșa demografică producătoare), situația nu este deloc bună, fii tu măcar și de zece ori URSS.
După 1950 această pierdere a fost compensată de către puterea centrală printr-o recolonizare masivă a teritoriului. Nu vom exclude din această ecuație nici politica de deznaționalizare forțată, căci tinerii moldoveni erau cvazi sistematic „repartizaţi” în fundurile uniunii, dar trebuie să înţelegem că „recolonizarea” nu putea fi evitată (să te întrebi dacă nu acesta a fost și scopul de la bun început, dar cred că mai degrabă adevărul e de natura „luptei de clasă” ţinând cont de similitudinile cu care au fost tratate şi alte regiuni ale URSS).
Pentru a anticipa anumite observaţii, vom menționa că același proces a avut loc cam pe toată întinderea uniunii. Parțial URSS a compensat această pierdere prin supra-utilizarea forței de muncă disponibile (GULAGul) și exportul masiv de materie primă, dar, orice nu s-ar spune, sistemul nu a rezistat...
Să revenim însă la RSS Moldova. Pierderile populației au fost compensate. Mai mult, au fost compensate în domenii unde s-a investit masiv (industrializarea) și în acest fel au fost evitate procese societale anevoioase legate de urbanizare. (Весь мир насилья мы разрушим / До основанья, а затем / Мы наш, мы новый мир построим, / Кто был ничем - тот станет всем!).
Acum, dacă tot ați ajuns până aici cu lectura, mă veți întreba la ce bun vă spun toate acestea? Iată de ce: pentru a compara cu ceea ce se întâmplă în R. Moldova, stat independent astăzi.
Demografic vorbind (din fericire, comparația se oprește aici) ne aflăm astăzi în aceeași situație că și în 1950. Am pierdut în ultimul deceniu cam aceeași proporție de forță creatoare...
Finita la comedia! Eu unul nu văd soluții. Toate câte se prezintă sunt din domeniul fantasticului sau al macabrului. Și nici barem tendințele nu mai sunt îmbucurătoare.
Si o ultimă precizare: atunci când zic că nu văd nicio soluție pentru statul Republica Moldova mă refer la configurația lui de astăzi. Pentru a reveni la un echilibru cât de cât viabil avem nevoie de o injectare masivă din exterior (și nu doar de bani). Ori să admitem statutul de provincie în care să se investească masiv (și nu doar bani). E o chestie de supraviețuire. Soluția e la/în frontieră, mai bine zis în renunţarea la ea. Restul sunt variabile ajustabile...
