Acum câțiva ani buni mi-a nimerit în mâini, absolut întâmplător, precum se întâmplă deseori cu cele mai bune cărți pe care le citesc, un mic volum: „LTI, la langue du IIIe Reich” de Viktor Klemperer. Scrisă în clandestinitate în Germania hitleristă, cartea a fost publicată pentru prima dată în 1947, dar rămâne de o actualitate amețitoare, la fel precum și noțiunea de Newspeach, limbă oficială în Oceania lui Orwell...
Cartea lui Klemperer este, fără îndoială, un must read, în special pentru toți acei care au carecumva de aface cu producerea de discurs, altfel spus, pentru jurnaliști. La drept vorbind, habar nu am ce se învață anume la aceste facultăți de jurnalistică: tare aș fi curios să văd, de exemplu, lista lecturilor obligatorii, dacă există așa ceva. Pe când eram student (nu la jurnalistică) aveam cam în jur de 20 de volume pe semestru de citit în afară de programul curricular și vai și-amar dacă ne prindea cu trișatul. 20 x 2 x 4... E deja ceva, nu-i așa?
Un alt vulpoi bătrân, trecut prin ciur și dârmon în ale jurnalisticii, Vladimir Pozner, de formațiune biologist, în treacăt fie spus, nu ezită, de fiecare dată când are ocazia, să spună că facultățile de jurnalistică nu servesc la nimic. Un jurnalist adevărat nu poate, și aici tind să-i dau dreptate, fi format de facultate, fiindcă ceea ce îl face jurnalist nu poate fi învățat din manuale.
Să revenim însă la Klemperer și la Lingua Terții Imperii. Autorul utilizează și dezvoltă un gând preluat de la Schiller: „Limba care poetizează și gândește în locul meu” și continuă: „ ea nu se limitează doar la a gândi în locul meu”, ci „îmi guvernează de asemenea sentimentele, îmi regizează întreaga mea ființă morală, și asta în modul cel mai natural posibil căci eu mă las inconștient în grija ei”.
Ceea ce se întâmplă astăzi în discursul public este o revenire în forță a acestui tip de limbaj... Mass-media și-a pierdut mult din misiunea ei fundamentală: a informa și a ajuta publicul să înțeleagă evenimentele. În cel mai bun caz, instituțiile mass-media sunt preocupate astăzi de vânzări. Suntem prinși într-un un cerc vicios infernal care face ca limbajul să devină din ce în ce mai simplist, mai rudimentar, mai emoțional. Produsele media sunt făcute pentru a excita în primul rând afectul și nu rațiunea. Am intrat în era metaforei de doi bani, noțiunilor simpliste și emotive care sunt menite să înlocuiască denumiri de sisteme și procese complexe...
Și ce epocă de aur s-a deschis pentru propagandă! Ce vast culoar pentru flibustieri și coțcari de toată speța, de la cei mai periculoși, precum Putin, pentru a nu-l cita decât pe el, până la saltimbanci de rând setoși de glorie ieftină și putere!...
Nu vom descoperi o nouă americă afirmând că Republica Moldova se află în plină vâltoare a unui nou conflict geopolitic între Putin și „occident”. Nu vom fi prea originali nici atunci când vom afirma că propaganda putinistǎ a devenit extrem de agresivă și, din păcate, destul de eficientă. În special în spațiile care, în numele unui principiu sacru, dar rău înțeles, al libertății cuvântului (al cuvântului, nu al minciunii!), nu întreprind mai nimic pentru a stopa acest flagel. Moldova, din păcate, este un astfel de poligon. Este, în opinia mea, principala cauză care l-a întronat pe Dodon. Dodon nu a avut de construit nimic, de convins pe nimeni. Acest lucru a fost făcut de către „Pervâi Kanal” et altri...
Dar, din păcate, o mare responsabilitate îi revine și presei așa-numite „libere”, care, inconștient, sper, a adoptat același tip de limbaj simplist și poetizat, preluând unele noțiuni, care, mă întreb eu astăzi, cine știe prin ce laboratoare au fost elaborate...
Fără a pretinde la exhaustivitate în decorticarea mecanismelor de propagandă putinistǎ, mă voi concentra doar asupra unuia, dar care îmi pare unul central și esențial: crearea unor cupluri negative cognitive extrem de puternice și durabile. De exemplu, iată câteva din cele mai curente:
România = jandarm (mai nou = țigani)
Europa = Gayropa,
Merkel = imigrați sirieni,
Ucraineni = fasciști, Banderovțî
SUA = finanțatori ai terorismului și agresori,
Moldova = stat capturat...
Acesta din urmă urmează oare a fi lăsat în acest șir logic? Teamă mi-e că tocmai așa se prezintă lucrurile. Nu avem temei și dovezi pentru a o afirma, dar aș fi curios să aflu cine anume a lansat această „metaforǎ” în piața publică, preluată cu atâta ușurință de „poeții” și „menestrelii” autohtoni... Fiindcă mecanismele sunt exact aceleași. Discursul nu este niciodată neutru și nici static. El generează alt discurs. Atunci când spui „corupție endemicǎ” sau „corpuție care a pătruns în mai toate domeniile statului”, sau „scheme corupționale”, atunci când numești lucrurile pe nume – cumetrism, clientelism, nepotism, trafic de influență, etc. – acest discurs generează întrebări: „cum funcționează?”, „în ce mod?”, „cine sunt ei?”, atunci vrei dovezi și exemple și, drept final, cauți modalitǎți pentru a soluționa aceste probleme. Atunci când spui „stat capturat” nu cauți decât un singur lucru: să-l înlături! Un „stat capturat” este fără scăpare, și caută un eliberator (iar eliberatorul de serviciu noi știm bine care este!). Un „stat capturat” nu poate nici măcar lupta împotriva corupției, căci e „capturat” în întregime, nu-i așa? Vorba proverbului evreiesc: „Nu poți fi oleacǎ gravidǎ”...
Cam așa, dragii mei... Citiți-l pe Klemperer, e edificator!
Iar pe final am să vă rog să reflectați puțin asupra unei alte metafore de mare trecere la noi – „pǎpușarul”. Nu este neapărat din aceeași paradigmă. Dar poate că și este.
P.S.: Celor care vor încerca sa mǎ înscrie în legiunea scribilor „plǎtiți de Plahotniuc”: nu vǎ osteniți degeaba! Incercați sǎ scrieți „poezie” de alt gen. Poate cǎ reușiți. Deși... fǎrǎ ghilimele, poezia e altceva.
P.P.S.: Vǎ propun și un articol de Andrew Wilson publicat de Aspen Institute, Praga: „Four Types of Russian Propaganda”
