Căutam asearǎ niște poze mai vechi pe care am uitat unde le-am stocat. Știu că le-am făcut, știu exact ce este pe ele, îmi par tocmai potrivite pentru a ilustra un text care va fi publicat în una din zilele următoare chiar pe această pagină, dar am uitat cu desăvârșire în ce an anume au fost făcute și, cel mai nasol, nu știu ce-am fǎcut cu ele... Astfel am ajuns să răscolesc prin fișierele unui hard disc extern vechi, pe care nu l-am mai folosit demult și am dat acolo de niște poze făcute hăt cu zece ani în urmă cu un telefon portabil care demult nu mai este. Descărcate la repezeală în ultimile clipe de viață ale telefonului ca să nu le pierd definitiv, ele stau acolo, într-un fișier anonim, fără nicio indicație despre ce conține...
Totuși, ce mecanism ciudat mai e și memoria asta a noastrǎ… A fost suficient sǎ dau de aceastǎ pozǎ pentru ca din sertarele ei, pe care le credeam pecetluite, sǎ iasǎ la ivealǎ o searǎ întreagǎ. Îmi aduc perfect aminte cum am fǎcut aceastǎ fotografie. Fusesem în acea searǎ cu niște prieteni la teatrul Chaillot. Vǎzusem un spectacol extraordinar de dans, o bijuterie! (“On danƒe” pe muzica lui Rameau de José Montalvo et Dominique Hervieu). Mi-am adus aminte cu precizie ce am vǎzut, mai exact, țineam minte doar cǎ am vǎzut un spectacol de dans pe muzica lui Rameau și nu mi-a fost complicat sǎ gǎsesc referințele de rigoare chiar și astazi. Trǎiascǎ Internetul!
Dupǎ reprezentare am mers la o cafenea pe Place du Trocadéro. Cam tot atunci a intrat în local și un grup de vreo 15 persoane, în combinezoane albastre, „Kamaz Master”. Au improvizat o masǎ lungǎ chiar alǎturi. Au comandat de mâncare. Cu câteva zile înainte luase sfârșit ediția 2005-2006 a faimosul rally raid „Paris – Dakar” pe care echipajul lui Tchagin o câștigase. Nu sunt un mare amator al sporturilor mecanizate, dar imagini de la Dakar privesc cu regularitate și anume din categoria camioanelor. Vǎ asigur, sunt spectaculoase!
Acum, nici nu ar fi cazul sǎ umblam cu fofârlica: pentru acei din generația mea, nume precum Kamaz, ZIL, Jiguli, Moskvich, Volga, etc. au și o valoare sentimentalǎ. Am crescut cu aceste nume, am crescut chiar printre ele, iar mulți din noi au destule amintiri legate de aceste agregate...
Am ezitat mult, dar înainte de a pleca (noi bǎusem doar câte o cafea), m-am apropiat de grup. I-am salutat rusește și i-am felicitat cu victoria. Le-am spus cǎ le urmǎresc evoluțiile (vǎ asigur, nu a fost o minciunǎ) și i-am întrebat dacǎ pot sǎ fac o pozǎ cu ei. Am avut impresia cǎ i-a mișcat cu adevǎrat. Totuși, se vede de la o poștǎ când cineva e copleșit de o emoție sincerǎ. Apoi cineva mi-a zis: „А что нас снимать? У нас, вот, Чагин есть. Володя, давай!”. Acompaniat de râsetele colegilor, din grup s-a desprins omuleanul ǎsta și așa am fǎcut o pozǎ cu el. Am mai schimbat douǎ-trei vorbe. Mi-au zis cǎ mai au câteva mii de kilometri de fǎcut pânǎ acasǎ. La volanul acelorași camioane cu care au participat la competiție.
Despre ce este acest text? Habar n-am... Îmbǎtrânesc, pe semne...
