TEXT SCRIS PENTRU „FILE DIN VIAȚǍ SI CǍRȚI”
Atunci când călătorești în transportul public parizian ceea ce frapează, în primul rând, este numărul persoanelor care citesc. Și așa a fost întotdeauna. Chiar și proliferarea gadgeturilor electronice nu a pus capăt acestei cutume. Cert, acum mulți citesc și de pe suporturi de alt tip (e-bookuri de ex.), dar citesc!
Dacă-l vezi cu cartea în mână pe cineva la Chișinău ai impresia că ai dat de un OZN. Faptul că la noi se citește puțin nu este o noutate. Acei puțini care constituie nucleul cititorilor din R. Moldova par a se cunoaște deja nominal (grație noilor tehnologii, printre altele) și, în pofida aparențelor, căci tot ei sunt și acei care produc texte (nu neapărat literare), nu sunt nici reprezentativi, nici suficient de influenţi pentru a avea o pondere sau un rol de formatori de opinie…
Citeam recent un studiu care afirmă că tineriii care au crescut în case în care sunt multe cărți (acei care au efectuat studiul nici nu au încercat să meargă mai departe, să vadă, de exemplu, cât și ce ce anume citește copilul, ce statut social au părinții, etc., etc.) au mai târziu o reușită socială net peste medie. Iată-așa o legitate: cărți = reușită socială! Statistică implacabilă… Par a fi niște banalități, dar… Cine nu-și aduce aminte de faimosul „Da’ ce, am să-l fac profesor?” de la noi. Încăpățânarea seculară a moldovenlor de a nu face carte (mai cu seamă de a nu citi, căci studii se pare că se mai fac, mai rău cu lectura) pare absurdă și inexplicabilă… În schimb, suntem meșteri la tânguială. Nu funcționează ceva și gata! De 25 de ani…
Un publicist celebru (nu-i de pe la noi şi nu am să-i pomenesc numele, căci nu are nici cea mai mică importanță în economia acestui text) afirma recent într-un interviu că el nu mai citește literatură. Fiindcă ea ar fi falsă. Că nu mai are timp pentru beletristică. Numai că omul, în dorința sa de a epata publicul larg, minte și induce în eroare cu nerușinare spectatorul care-l privește la televizor (în loc să citească o carte). Minte, fiindcă, chiar dacă și nu citește literatură „nouǎ” (dar cine știe cum o fi în realitate?), îi cunoaște pe clasici destul de bine și induce în eroare, fiindcă marea majoritate a auditoriului său nu are nici minimumul din lecturile clasice „obligatorii” însuşite… Or, publicistul nostru dă dovadă de o cultură generală mult peste media populară.
Literatura, dacă e să fim onești, nici nu pretinde la statutul de „adevăr”. Din momentul în care am spus „literatură” trebuie să asumăm automat faptul că vorbim despre o realitate specifică, scripturală.
Literatura, indiferent de gen, este o lume a ideilor și oricât de „realist” nu ar fi textul, oricât de mult nu ar face el trimiteri spre faptele din realitatea considerată „obiectivă”, oricât de mult nu le-ar reclama ori nu s-ar autoidentifica drept unul „realist”, orice text literar rămâne în zona ficțiunii.
Cu alte cuvinte, vom zice ceva asemănător cu spusele publicistului pomenit mai sus: literatura nu este niciodată o descriere fidelă a realității! Dar ea nu minte. Ea este o reflecție ideatică a lumii care ne înconjoară și astfel ne ajută să înțelegem ceea ce se petrece cu noi în această lume. Lectura nu este altceva decât un joc permanent, o confruntare și o gimnastică destul de intensivă a ideilor.
Un popor care citește întotdeauna are viitor. Un popor care citește mult are un viitor cert. Și această regulă se aplică fără excepții de niciun fel. Nici măcar studiile și acumularea de diplome nu ajută mult. Acumularea de cunoștințe fără plasticitatea gândului nu este decât un set de reguli și de procedee, instrucțiuni tehnice de aplicare a ceva care a fost gândit de alții…
Bineînțeles, cu condiția să nu rămâi prizonier al unei singure cărți...
Imagine: RICHARD WENTWORTH
