Stăteam faţă-n faţă
Face to face cum ar zice unul astăzi
El ştia. Eu ştiam.
Pereţii micului antreu ştiau
Aerul pe care îl respiram ştia
Şi tăceau
Scaunul de sub el răsufla uşurat
Valiza pe care m-am aşezat nu s-a deformat
Slăbise. Slăbisem.
Trebuia să-i spun ceva esenţial
Trebuia să-mi spună ceva esenţial
Trebuia să ne spunem ceva esenţial
Dar tăceam
Era un lucru pe care-l făceam bine împreună
El ar fi vrut să plângă
Eu aş fi vrut să plâng
Dar el nu vroia să facă să mă doară
Iar eu nu vroiam să fac să-l doară
Stăteam aşa, faţă-n faţă
Şi respiram aerul care ştia
Apoi m-am sculat de pe valiză
Eram prea greu
Mă dureau încheieturile
Respiram plumb
Aveam plumb în plămâni
Şi în mâini
Şi în ochi
Şi pe buze
Părul de pe cap mă trăgea la pământ
De-mi venea să mă-nchin în faţa lui
Un taxi mă aştepta la scară
El nu s-a ridicat
Era prea greu
Iar eu înăbuşeam cuvinte
Şi sugrumam lacrimi
Le apucam unul câte unul
Le apucam una câte una
Şi le sigilam în plumb.
Apoi l-am îmbrăţişat
Şi el m-a îmbrăţişat
Şi ne-am îmbrăţişat
Şi ne-am strâns în braţe
Şi nu am găsit nimic mai bun
Mai puţin potrivit să-i spun
Decât atât:
„La vară vom merge la peşte împreună”
Şi el a încuviinţat
A fost ultima noastră despărţire.
