TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD
Ce que fait la communauté des banquiers, c’est pas illégal – du moins en général – mais ça nous reste en travers de la gorge, et voilà pourquoi. Derrière la tête, nous conservons des règles implicites sur ce qui est correct et ce qui ne l’est pas. Or ce que font les banquiers ne l’est pas. C’est ça que les enfants appellent la triche*.
Jonathan Coe, La vie très privée de Mr Sim ((titlu original: The Terrible Privacy of Maxwell Sim), Gallimard, 2011, p.176)
Nu ştiu cât de observată a rămas absenţa editorialului vinerea trecută. Ca şi oricare din scribi, mi-ar place să cred că există cititori atenţi şi... dacă nu fideli, cel puţin regulaţi ai sintezei de vineri. Mi-ar place să cred că v-a lipsit, că v-aţi pus întrebări de ce nu a apărut… Scrisul de dragul scrisului e probabil bun ca terapie, dar e o păcăleală de care fac mulţi abuz.
Există momente în viaţă care le depăşesc în intensitate pe toate. Toată fiinţa îţi este acăpărată şi celor lumeşti nu le mai vezi rostul, îţi par nişte vânzoleli ridicole. Dar aceste momente de paroxism existenţial au şi un lucru bun: acel de a-ţi face ordine în grila valorică, de a le pune pe toate la locul lor, de a ierarhiza, încă o dată!, tot şi toate câte ţi se întâmplă, de a te face să percepi lumea exact aşa cum trebuie privită ea, zburându-ţi, printr-o suflare a destinului, voalul netrebnic din faţa ochilor şi toate filtrele şi matricile pe care ni le clădim pe post de ochelari şi care ne împiedică să percepem lumina în deplina claritate a ei, cu tot spectrul de culori şi raze.
Revin astăzi în faţa Domniilor voastre din datorie. O datorie pe care mi-am impus-o în primul rând faţă de mine însumi. O datorie (imaginară şi râvnită aceasta din urmă) faţă de Dumneavoastră, căci mi-ar place să cred că vă mai sunt dator cu ceva, că ne mai leagă ceva şi că percepeţi această datorie prin intermediul buchiilor pe care le citiţi chiar în acest moment. Aşa se face că trăiesc şi alimentez această iluzie şi această speranţă în fiecare vineri din septembrie 2014 şi sper să vă mai fiu dator şi în continuare.
Dar mă aflu în mare dificultate astăzi: deconectat de mai bine de o săptămână de la fluxul informaţional, nu ştiu despre ce anume să vă scriu. Chiar dacă parcurg şirul de actualitaţi din Republica Moldova din ultimile două săptamâni, nu reuşesc să le acord importanţă. De aceea nu am să va scriu decât despre un singur lucru: despre datorie. Mai bine zis despre acea idee pe care fiecare şi-o face despre datorie. Eşti dator cui? În ce mod? Care este arbitrul suprem care decide dacă îţi achiţi onorabil datoria? În faţa cui răspunzi până la urmă? Fiindcă totul de aici începe...
În Revista de duminică, publicată de Platzforma.md, este inserat un link spre un documentar de doar 10 minute despre un album cu nişte oameni care, aparent, nu aveau remuşcări. Erau veseli, mâncau şi se petreceau cu gust şi rafinament. Probabil se ajutau unul pe altul, ori îşi făceau mici mizerii, se îndrăgosteau... Mă rog, erau oameni. Şi considerau că-şi fac datoria. Aceşti oameni erau angajaţi la Auschwitz, în 1944...
Ce legătură cu Republica Moldova? Vă explic: mi-a fost dat să văd multă lume sus-pusă din ţară (mai puţin acum, am renunţat). Atunci când discuţi cu fiecare în parte par a fi oameni cât se poate de normali... Cu metehne şi calităţi cât se poate de lumeşti. Care consideră că-şi fac datoria.
Ori iată, de exemplu, marele scandal Panama Papers… Scandalul e mare, într-adevăr, dar dacă realizăm că s-au dezvăluit doar actele unei singure firme (cert, una din cele mai mari, dar e totuşi una din zeci de acest gen: cică ar exista vreo 150 de tot...) atunci ne putem imagina proporţiile acestor mecanisme. Cică în offshore, departe de fiscul ţărilor în care s-au făcut aceşti bani, stau parcate între 10 şi 20 de trilioane de dolari... Şi Republica Moldova a devenit o veritabilă placă turnantă a lor – vă mai amintiţi de laudromat?... Şi de acel judecător care a spălat (de unul singur!) 20 de miliarde de dolari?! Vă scriam la începutul acestui an despre faptul că Moldova nu este o ţară săracă. (puteţi vedea şi un text din octombrie 2015 la acest subiect)… La fel precum niciodată nu am crezut în existenţa „crizelor” de tot felul şi din toată lumea. A te acoperi cu „legalitatea” nu se mai poate. Acel arbitru suprem se află în altă parte…
Iată, deci, noutatea „îmbucurătoare”: nu, noi nu suntem codaşii lumii! Noi suntem fruntaşii ei! Avangarda! Nu este un gând chiar proaspăt. Încă în 2011 ziceam că „occidentul ar trebui să tragă învăţăminte din ceea ce s-a întâmplat în Moldova...”. Suntem perfect integraţi, Domnii mei! Suntem vârful de lance al unui sistem mondial! În fine, cea mai urâtă latură a lui… Şi dacă ajunge să fie numită Natalia Gherman Secretar General al ONU, acest act va fi profund simbolic şi cât se poate de firesc…
Dar poate anume din această cauză luptele pe care le ducem în Republica Moldova (acei puţini care le mai duc) nu sunt nici ele zădarnice ori periferice?... La fel cum nu pot (şi eu sunt convins că nu sunt!) fi considerate periferice toate câte s-au întâmplat în Islanda în ultimii ani, inclusiv demisia Primului-Ministru pe urma scandalului Panama Papers.
Iată că îl auzim acum pe Obama zicând: “a lot of it is legal, but that's exactly the problem**”. O rază de speranţă?...
*Ceea ce face comunitatea bancherilor nu este ilegal – în linii mari, cel puţin – însă acest lucru ne stă în gât şi iată de ce. Undeva în minte noi păstrăm reguli implicite despre ceea ce este corect şi ceea ce nu este. Or, ceea ce fac bancherii nu este. Este ceea ce numesc copiii păcăleală. (traducere proprie)
**multe din acestea sunt legale, dar exact asta e şi problema
