Când s-a născut nu era decât o probabilitate de supravieţuire,
Destul de mică, de altfel.
Apoi, trecut prin cristelniţă de niste mâini străine şi unsuroase,
A devenit Ionică.
Pentru câţiva.
Prea puţini.
Apoi, prea repede, au venit şi alte nume:
„Mucosule”, „ţâncule”, „porcule”, „prostule”, „măgarule”, „elev Ionescu” (prea rar).
Într-o zi s-a văzut scris pe-o hârtie „Ivan Ivanov”,
Iar celelalte nume au fost dublate cu traduceri într-o limbă pe care a învăţat-o cu aproximaţie şi pe apucate.
Apoi Ivan Ivanov a aflat că i se mai spune şi „bou” (în ambele limbi)
Şi „ţăran” (folosit neschimbat în ambele limbi)
Şi necărturar, şi arierat (în toate variantele lingvistice posibile)...
Şi Ivan Ivanov s-a zbătut
Pentru un alt nume: „tovarăş”.
Din „tovarăş Ivanov” a reuşit să devină
„Ivan Ivanovici”.
Într-o zi a dispărut unica persoană care-i mai zicea
Ionică...
Apoi au venit şi timpurile când Ivan Ivanov s-a zbătut,
Cu aceeaşi îndârjire,
Să scape de „tovarăş”,
Iar pe „Ivan” l-a preschimbat în „Ion”.
Dar cum nimeni nu mai spunea „tovarăş Ivanov”,
Iar „Domnule Ivanov” nu sună bine,
I s-a spus „Domnule Ion”...
Acum bate uşile arhivelor
Să-şi schimbe hârtia în „Ion Ionescu”.
Dar îi vine greu...
Anii...
