Dar, de fapt, în mare, nu mai gîndim demult. ... De fapt, ne lăsăm la cheremul cîtorva minţi geniale preocupate de probleme neînţelese maselor, dar acceptate de acestea pentru că sună frumos, ca nişte basme cu feţi-frumoşi şi ilene-cosînzene: tinereţe fără bătrîneţe, viaţă fără de moarte, apă vie şi apă moartă, cai inteligenţi, hrăniţi cu jăratic...
Aureliu Busuioc, În căutarea pierderii de timp, (Prut Internaţional, p. 226)
Ce zici, dragă cetitorule, ţi-ai scris deja scrisoarea? Căci suntem în plină perioadă, copilaşii compun acum răvaşe moşului ăla cu barbă albă, care neapărat va veni cu sacul plin de cadouri, şi scriu acum la scrisori din greu, chiar şi acei care demult s-au prins că barba e falsă, dar dacă aşa-i „convenţia” şi dacă iese cu câştig, o scriu şi ei, negociind dur cu cine ştiu ei că deţin resursele, nu cu ipotetici vizitatori din Laponia. Dar nu despre scrisoarea către Moş Crăciun vă întreb eu, chiar dacă aţi putea trage destule învăţăminte din intertextul frazei de mai sus, ci despre această modă mai nouă când ba unul, ba altul, scriu scrisori deschise altor moşi, aceştia din urmă bine bărbieriţi, şi primeniţi, şi chitiţi, la costum cu cravată, cumpărate în casele cele bune, moşi la care falsul sau contrafăcutul, denumire mai nouă, este un mauvais ton, şi asta în cel mai rău caz, căci vezi deseori epistole adresate chiar unei generaţii întregi: înaintaşilor, generaţiei proprii, generaţiilor care vin... Scrisori care nu sunt făcute pentru a fi trimise, ci publicate deschis, căci aşa şi se numesc de obicei: „Scrisoare deschisă către Preşedinte, Merkel, Obama, Putin, către clasa politică (ce-o mai fi şi asta?), către generaţia mea, către tineri, către etc, către ş.a.m.d.”. Niciodată trimise, dar imediat publicate pe suporturi feliurite, în funcţie de notorietatea şi statutul autorului: like!
Nu-i bai, scrisori din astea au tot fost scrise în istorie, unele din ele dând naştere la o paradigmă întreagă: a numărat oare careva textele având drept titlu celebrul „J’accuse”, devenit soclu paradigmatic graţie lui Emil Zola?... Numai că Zola era un fel de buric, dacă nu al pământului, cel puţin al Franţei, pe când astăzi... Prea multe burice la metru pătrat! Ce să-i faci, dacă trăim într-o lume numită „individualistă”, în care fiecare se crede mare şi tare, un fel de buric, şi lor, moşilor traşi la patru ace (din aur, incrustate cu diamante) le convine, căci e scris încă din strămoşi (Oare lor le-a scris careva vreo „scrisoare deschisă”? Nu se poate să nu le fi scris...): DIVIDE ET IMPERA! Unul câte unul, individualităţile se lasă prostite mai uşor prin mecanisme de îndobitocire colectivă. Ăsta-i paradoxul! Imaginea unei străzi prin care mişună burice idioate ar fi cu adevarat horror, dacă nu ar fi mascată cu zdrenţe şi accesorii alese individual, cu condiţia să fie trendy, la modă, ca să vedeţi: şi aici paradox!... Iată-ne la al doilea...
Şi ar fi bine să punem punct aici, dacă nu ar veni din urmă şi altul: numărul scrisorilor deschise (Cum să nu-ţi aduci aminte aici şi de evoluţia uluitoare a sensului acestei sintagme? Cam cu o sută de ani în urmă o scrisoare deschisă era considerat un gest inacceptabil şi ruşinos, astfel încât coconii corespondau cu duduiele amorezate fără a-şi bate capul de soţi şi soţii geloase; apoi veni perioada când mai TOATE scrisorile erau deschise de către organele abilitate, inclusiv acelea trimise soţilor şi iată-ne ajunşi în zilele când o scrisoare deschisă înseamnă altceva decât scrisoare şi nu este deschisă de nimeni, ci făcută publică de chiar autorul ei!) tot creşte, pe când numărul celor care votează e în scădere... Mai rău: acei care scriu scrisori deschise, mai abitir decât autocriticile publice de la adunările partinice de altă dată, fac şi apeluri de a boicota alegerile.
Bine zicea fata aia de la radioul francez: „Cineva ar trebui să explice lumii că un idiot care votează are mai multă pondere decât doi intelectuali absenteişti”. Dar staţi puţin, „intelectuali” a zis? Burice îngâmfate, iată cum aş zice eu! Pentru a te numi „intelectual” e nevoie şi de altceva în afară de o şcoală terminată/tocită (fie ea şi din cele mai prestigioase) şi profil pe FB. Iar pentru a scrie „scrisori deschise” n-ar fi rău să începi prin a deveni Emil Zola, cel puţin.
Vezi aici Alerta Oranj 1 (12 ianuarie 2013)
Vezi aici Alerta Oranj 2 (8 martie 2014)
Vezi aici Alerta Oranj 3 (19 februarie 2015)
