Mare zarvă şi tărăboi în ograda lui Moş Gligore şi Ţaca Lisaveta! Hărmălaie şi gălăgie cum nu s-a mai văzut! Niciun lucru nu se mai face ca lumea şi cu spor. Orice n-ai începe, toate ies anapoda. De buna dimineaţă. Şi când stai să te gândeşti bine, totul de la cocoşi se trage.
Totul a început astă iarnă, când din gospodărie au disparut cocoşul cel bătrân, de seminţă, şi două găini din cele mai frumoase. Numai misterioasa dispariţie, doar ea, câte bombăneli fără capăt şi sfădălaie aiurea n-a stârnit în ogradă! C-o fi fost de vină nişte găinari prăpădiţi ori vre-o juvină sălbatică nu mai ştie nimeni nici astăzi. În sat nu s-a răsuflat nimic, or poveşti din astea întotdeauna ies la suprafaţă, mai devreme ori mai târziu, în cătunul lor mic şi prăpădit prin desişuri, ceea ce l-a făcut pe Moş Gligore să aducă verdictul său final într-un mod categoric şi laconic: „Tu-i mama ei de hulpe!”. Însă acest verdict, aparent irefutabil, nu o liniştea pe Ţaca Lisaveta, dimpotrivă, o aţâţa şi mai tare: „Frumuseţe de cocoş!... Aşa un cocoş de mare... În tot satul nu s-a văzut aşa cocoş... Iaca eu nu m-am încumetat să-l tai de hram... Şi două găini grase. Câte ouă am fi strâns de la ele...” şi tot aşa înainte... Şi cum bombăneala asta nu putea să nu capete o ţintă întruchipată în ceva mult mai la îndemâna ei decât o ipotetică şireată roşcată, suferea Moş Gligore. Ba că nu a închis găinile nici până în ziua de azi, deşi în gospodăria lor găinile umblau din capul lor de când hăul, ba veneau învinuiri şi mai directe, precum că Moş Gligore ar fi dus galinoceele cu mâna lui de la casă, chipurile să le schimbe pe băutură, de parcă nu era destul vin în beci... Dar toate astea mai treacă-meargă... S-au mai văzut.
Adevăratul tămbălău abia începea. Cocoşul cel bătrân ţinea toată găinăria la respect. Cocoşeii mai tinerei erau muştruluiţi mai dihai ca în armată şi nu făceau nici cârc („cucurigu” pre limba lor), nu ca să se apropie de vre-o găină, carele erau călcate regulat şi metodic, solid am putea spune, fără excese juvenile, dar şi fără omiteri de vre-un fel. Găinile se ouau regulat şi în cuibare cu domiciliere fixă, iar stăpânii erau treziţi în zori cu o cântare - două vitejească de cocoş de pe zidul gospodăriei. Totul funcţiona metronomic şi patriarhal... Aşa a fost.
După raptul cocoşului alpha locul de cinste, de cocoş cu drept de călcat, trebuia ocupat de un altul. Din competiţia cocoşeilor juvenili s-au degajat doi dintre cei mai voinicei şi bătăuşi. Deşi unul era totuşi mai răsăriţel, celălalt nu se lăsa bătut cu una cu două. De degajat s-au degajat ei, dar războiul declanşat a întors totul cu fundul în sus. Ziua bună începe de dimineaţă, iar dimineţile în ograda lui Moş Gligore au devenit o cucurigărie adevărată. În competiţia acerbă cocoşească, dreptul la primul şi ultumul cuvânt are o importanţă deosebită. Cocoşii noştri au uitat cu desăvârşire de bunul simţ şi începeau concertul nu mult după miezul nopţii, înaintea ceilorlalţi pintenaţi ai satului. Şi dacă cel mai mărunţel cânta de după gard, cel mai răsărit se plasa chiar în faţa uşii, nelăsându-le „stăpânilor” nicio şansă să-l ignoreze. Dimineaţa începută cu gâlceavă şi gălăgie, cam aşa se aşeza şi ziua – alandala... Fără a mai pomeni de faptul că gălăgia asta pre-matinală stârnea şi cocoşărimea satului de nu mai înţelegeau tăranii pe ce lume se află. Noroc că nu-i ducea mintea să facă conecţiunile de rigoare şi dădeau vina pe zăpuşeala nemaipomenită din acest an, mdeh: s-au ţâcnit şi cocoşii de căldură, că nu ar mai fi avut nici Moş Gligore, nici Ţaca Lisaveta trecere pe drum.
Nici găinile n-o duceau mai bine: au devenit isterice fiind fugărite de doi cocoşi zeloşi deodată, multe din ele pierzându-şi până şi penele de pe spinare. Cloncăneau şi cotcădăceau speriate de ici colo, încurcând cuibarele şi ouâdu-se pe unde nimereau, încât o bună parte din ziuă Ţaca Lisaveta o pierdea tot căutând şi găsind ouă în locurile cele mai nebănuite, chiar şi prin ogrăzile vecinilor...
Cine ştie cât ar mai fi durat această calamitate, dacă nu primiseră gospodarii noştri veste de peste mări şi ţări precum că le vin nepoţii în ospeţie. Se cuvinea să-i întâlnească precum se cuvine! Şi iată că într-o dimineaţă, treziţi de hărmălaia obişnuită, au ieşit gospodarii noştri din casă, iar Moş Gligore, uitându-se lung la cocoşii cântăreţi si înfocaţi peste măsură, luase decizia salvatoare: „Ştii ceva, fa Lisavetă? Ce-ar fi să le facem nişte răcituri la nepoţii aştia ai noştri? De cocoş.”
- Ştiu eu? Facem, de ce să nu facem? Dar dacă n-or mânca? Că ei nu sunt obişnuiţi acolo cu aşa feliuri...
- Da’ ce, carne de pui nu mănâncă? Unde s-a văzut copii să nu mănânce un şoldişor bun de găina? Eu zic c-au să mănânce.
- Hai să facem şi răcituri, măi bărbate, măcar i-om mânca noi şi nu hulpea ta, numai că nu ştiu dacă s-or prinde pe căldurile astea.
- S-or prinde. Parcă avem frigider la gospodărie. Apu' cum, pe care să-l tai?
- Prinde-l pe aista mai măricel, că are mai multă carne pe el.
xxxx
Iar vulpea n-a căutat-o nimeni. La ce bun?
