Dragii mei cititori, am decis să postez un schimb de mesaje care s-a întâmplat ieri. În primul rând, fiindcă, chiar de este prăfuit astăzi, stilul epistolar încă nu a fost scos din dicţionare, dar mai cu seamă pentru că subiectele abordate în această scurtă corespondenţă sunt mai mult decât interesante şi mai e şi un exemplu bun din care am putea trage învăţăminte. Voi păstra, din respect pentru expeditorul/destinatarul mesajului, anonimatul corespondentului meu (vă asigur că m-am îngrijit să obţin acordul lui pentru a-i publica masajul). În rest, judecaţi şi Măriile Voastre:
Iată deci mesajul pe care l-am primit ieri (fără modificări):
„Bună ziua stimate Vitalie Vovc. Știu că este necesar să mă prezint, dar nu mai pot să o fac prin fb, doarece mi-am șters aproape toate datele. Așa vine un momemt, când te saturi de toate, însă pot să urmăresc unele informații pe care mi le prezintă fb. Prestațiile Dvs. pe această cale, personal eu, le consider ca foarte bune, interesante, inteligente, actuale de aceea Vă propun un mic/mare subiect pentru discuții în scopul eradicării neghiobiilor, a prostiei ș.a.m.d. din mijloacele electronice de comunicare de care s-au dat dovadă în timpul campaniei electorale. A fost una prea de tot, murdară, cu mizerii, de care îmi este rușine. Eu nu cred că această marcă de care au dat dovadă în primul rând pro-europenii (nemaivorbind de ceilalți) poate să ne ajute mult, doar până la un anumit timp. Sunt aproape de aceeași vârstă cu d. Z. Grecanîi și indiferent de opțiunea ei politică, ea este în primul rând femeie. Citind toate scârbele adresate ei mai ales din partea tinerilor (imagini dezgustătoare, expresii vulgare, comentarii ieșite din comun), mi s-a făcut frică, am primit o repulsie totală față de societatea în care trăiesc. Cel mai alarmant este însă faptul, că aceste fapte se acceptă, se tolerează, se încurajează de către noi toți, râdem și batem din palme. Eu pot să le dau dreptate tinerilor, căci s-au săturat de atâta comunism, dar nu prin promovarea unor asemenea acțiuni, a unei asemenea inculturi. Vârsta unui om se respectă, dar nu se ia în batjocură. Sunt și eu la vârsta de 59 de ani, dar mă văd nevoită să lucrez (pensia de 950 lei e prea mică) pentru ca să-mi ajut copiii. Însă când citesc metaforele dedicate ”babei Zina”, nu știu ce să mai fac. Prea o iau razna tinerii noștri.Atât în transportul public, cât și la serviciu sau în alte locuri publice poți să te aștepți la dialoguri de acest gen. Campania electorală actuală a scos la iveală aceste perle cu lux de amănunte (doar internetul ne permite să ne arătăm în lume, de ce suntem în stare). În acest context îmi vin în memorie unele crâmpee scrise în legătură cu activitatea mea ... Prezentarea acestei cărţi (”Diavolul este politic corect” de Savatie Baștovoi) nu ar fi completă fără o scurtă istorie a apariţiei ei. Motivul care l-a îndemnat pe autor să editeze aceast roman a fost ca o replică la lucrarea „Viitorul vieţii” apărută la Paris în an.1991, în care unul din autorii ei, socialistul Jacques Attali înaintează şi pledează pentru ideea eutanasierii ca un instrument esenţial al societăţii noastre viitoare, adică omul ajuns la vârsta de 60-65 de ani trebuie să fie etanausiat pentru ca din moment ce el nu mai poate produce bunuri, întreţinerea lui costă prea mult societatea...
Sigur, situațiile nu se compară, însă totuși, indiferent de caz, este o limită în toate.
Dacă, într-un fel Vă deranjează acest mesaj al meu, rog să mă iertați, aruncați-l în urnă. Poate timpul mă depășește, dar așa văd eu lucrurile, un simplu alegător al unui stat de drept, care pretinde că-și respectă drepturile cetățenilor săi.
Cu respect, XY”
Şi răspunsul meu:
„Dragă XY,
Vă mulţumesc pentru acest mesaj care nu doar că nu m-a deranjat, dar pe care l-am citit dădăori şi cu mare atenţie. Dovadă e şi răspunsul care urmează:
Cu tot respectul pentru vârsta D-stră şi rugându-vă să mă iertaţi pentru că vorbesc despre acest lucru (or manierele cavalereşti presupun că nu e bine nici să-i pomeneşti unei Doamne despre ani), sunteţi cam de-o seamă cu mama, care şi ea e pensionată şi care, la fel ca şi D-stră, continuă să lucreze pentru a putea pur şi simplu supravieţui…
Nu pot să nu fiu de acord cu D-stră: campaniile electorale sunt murdare şi depăşesc cu mult orice limită a bunului simţ. Şi problema nu este neapărat a politicienilor. Iată ce trebuie să înţelegem: problema este a noastră a tuturor. Închipuiţi-vă în această cuşcă de hiene o căprioară, un politician cuminte şi cumsecade, care ar renunţa la jigniri şi mesaje licenţioase: ar reuşi el să câştige alegerile? Eu sunt de părerea că nici nu va fi observat… Mai mult, dacă cumva nu ar răspunde, ar risca să fie taxat de molău... Va fi rupt bucăţele! Şi aceasta este adevărata noastră tragedie…
S-a vorbit mult despre calitatea „electoratului”, impersonificare şi singularizare supărătoare, căci acest „electorat” este compus din oameni. Cum de s-a ajuns aici? E prea mult de explicat şi, după cum o menţionaţi şi D-stră, este un vast şi lung subiect. Dar am să revin cu câteva întrebări (retorice, bineînţeles): Ce se întâmplă cu educaţia copiilor? Ce se întâmplă cu şcolile noastre? Care sunt valorile şi cine sunt acei care le inculcă copiilor noştri?...
Din păcate, răspunsurile şi constatarea (neputincioasă…) a faptelor mă fac să cred, cu regret şi chiar durere, că fenomenele pe care le descrieţi nu doar că vor dispare, dar se vor aprofunda…
Am citit şi eu cartea „Diavolul este politic corect”… Nu-i cunosc geneza şi nu ştiu dacă discuţiile purtate de ceva timp în unele ţări occidentale despre eutanasie sunt la originea ei. Jacques Attali este un personaj cunoscut în Franţa. Ţin să vă asigur că această afirmaţie despre eutanasie atrubuită dumnealui este un fals!!! Originea acestui fals este o dezbatere despre o carte de Michel Salomon "L'Avenir de la Vie" (Seghers, 1981) (publicată în 1981 şi nu în 1991, iar autorul ei este un altul) în care Attali încearcă o demonstraţie ad-absurdum plasându-se deliberat în tabăra „logicii societăţii industriale” şi afirmând că, dacă ar fi să urmăm logica respectivă, oamenii ar trebui să fie eutanasiaţi la vârsta de 60-65 de ani din cauza că ar deveni improductivi. Fiţi de acord, venind din partea unui socialist, această afirmaţie, luată în serios, este un absurd total! Dar este exact ceea ce s-a întâmplat: în 1981, atunci când Attali devenea consilier economic pe lângă François Mitterand, presa de dreapta a scos această afirmaţie din context şi a încercat să-l denigreze, fapt pentru care, de altfel, „Le Quotidien de Paris” şi „Le Figaro” au fost condamnate de tribunalul de la Paris pentru defaimare. Însă minciuna nu a dispărut şi câţiva ani mai târziu catolicii integrişti împreună cu extrema dreaptă au reînceput s-o utilizeze (neoficial bineînţeles)… Iată deci un caz tipic de falsificare şi manipulare mediatică cu consecinţe de lungă durată din care avem şi noi parte, din păcate, cu duiumul. (Ceea ce încerc eu să fac prin scrierile mele este şi o tentativă de a combate această maşinărie şi ţin să vă mulţumesc pentru că le urmăriţi !)
Utopii folozofice şi literare au tot existat de-a lungul secolelor, iar din încercarea de a le transpune în viaţă nu a ieşit niciodată nimic bun. Răspunsul adus de Baştovoi (în cazul în care este un răspuns la anume această minciună, fapt care nu-i face deloc cinste autorului) este pe măsură. La fel de utopic, totalitarist şi nociv. Dar nu aş dori să-i acord prea multă atenţie, căci există astăzi în spaţiul public discursuri mult mai agresive şi mai primejdioase decât această carte. Numai ieşirile lui Valuţă sau ale lui Marchel cât fac…
Şi pe final aş mai vrea să vă zic câte ceva şi despre politicieni: atunci când semeni vânt culegi furtună. Dacă sunt insultaţi, politicienii ar trebui să se întrebe, înainte de toate, dacă nu au insultat şi ei la rândul lor. În acelaşi timp, atunci când vorbim despre un personaj politic, oricare ar fi el – Greceanâi, Voronin, Ghimpu, Chirtoacă ori Filat cu Plahotniuc – vorbim de nişte imagini, asistăm la o relativă depersonificare a lor şi astfel aceste personaje sunt lipsite în imaginarul colectiv şi mediatic de atribute umane precum vârstă, gen, legături eventuale familiale, etc.... Încercările politicienilor de a răspândi zvonuri despre viaţa lor personală, de a poza cu familia, etc., etc. nu sunt decât un efort de umanizare a propriilor „icoane”, dar fenomenul nu poate, prin definiţie, fi evitat. Or, o imagine este mai uşor de înjurat decât o persoană. Cu toate acestea, cele spuse mai sus nici într-un caz nu pot fi o scuză pentru limbaj licenţios, murdărie şi scârnă.
Voi pune punct aici, nu înainte de a vă ura multă sănătate, curaj şi… speranţă! Să nu ne pierdem capacitatea de a vedea frumosul din jur, din oamenii care ne încojoară! Numai astfel vom mai putea păstra ceva şanse spre mai bine.
Cu mult respect,
Vitalie Vovc”
