Un stârc. O creatură superbă a naturii.
Această pasăre în doar câteva minute a ingurgitat trei peşti din bazinul parcului. Îl priveam cum îşi făcea mendrele fără să-i pese de toţi vizitatorii dominicali ai locului şi nu puteam să mă împac cu incongruitatea situaţiei. Există parcul, în parc - un lac artificial, decorat minuţios, cu o mică colonie de gâşte din sălbătăcia cărora le-a rămas doar numele speciei şi în care plutesc peşti pe care vizitatorii îi hrănesc chiuind de plăcere când aceştia se năpustesc asupra fărâmiturilor de pâine. Cumva înţelegi că fiecare detaliu din acest parc, armonia plantelor şi vietăţilor de aici, este rezultatul grijei unui număr mare de oameni, că există o logistică întreagă şi o maşinărie complexă care face ca lucrurile să fie aşa cum sunt şi să ne bucure toate simţurile atunci când venim în această grădină. Până la urmă chiar şi vizitatorii parcului sunt parte a acestui mecanism, ei fiind acei din banii cărora e posibilă această mică minune.
Şi iată că în acest lac vine stârcul. El nu era prevăzut de peizagist. El e din altă lume, el nu se încadrează în landşaft. Şi stârcul, în doar câteva minute, a ingurgitat trei peşti din lac. Cu o uşurinţă dezarmantă.
Să mori de ciudă, nu alta !... Iar voi ziceti de miliard…
