« Снег. И мы беседуем вдвоем
Как нам одолеть большую зиму
Одолеть ее необходимо
Чтобы вновь весной услышать гром
Господи! Спасибо, что живем! »
Aceste cinci rânduri mi s-au întipărit în minte încă de când am văzut filmul pentru prima dată… E, de fapt, unicul lucru pe care l-am memorizat atunci. Nici tu regizor, nici tu actori, nici măcar numele filmului… A fost demult, undeva prin 1991, şi eu nu aveam decât 14 ani… Vorba aia : pe-o ureche intră – pe alta iese… De mirare e cum de s-a prins şi acest catren de mine.
Pentru foarte mult timp, deci, nu păstrasem în memorie decât aceste 5 rânduri şi, vizual, scena finalului, în care eroii filmului zboară pe o locomotivă cu aburi, undeva… spre alte tărâmuri... Apoi, peste ani, au început să revină nume, secvenţe disparate şi, într-un sfârşit, şi numele lui Riazanov… Reconstituirea a început cu Oleg Basilaşvili, fiindcă i-am mai văzut un film şi fiindcă memoria imediat a făcut conecţiunea cu tipul din faţa pianului… Lia Ahedjakova bineînţeles, care între timp devenise o referinţă, şi nu doar în cinema… Apoi, urmărind bătălia cineaştilor din Rusia cu despotizmul lui Mihalkov & Co în care apărea epizodic şi numele lui Riazanov, am ajuns să caut filmografia acestuia şi m-a fulgerat: păi iată-l, filmul! : “Небеса обетованные”! Şi atunci totul a revenit la loc. Priviţi-l, e un film care nu a “îmbătrânit” deloc… Şi mai e ceva: cred că e cazul să revenim la acei ani. Să înţelegem ce s-a întâmplat. Ce anume am scăpat? Unde anume am greşit? Cum de am ajuns unde am ajuns?...
Cheia nenorocirilor de astăzi nu rezidă în perioada comunistă, ci anume în acea scurtă perioadă post-sovietica. O să-mi spuneţi (şi vă voi da dreptate) că dacă nu ar fi existat acei 70 de ani (sau 45 pentru Moldova) de putere sovietică nu ar fi existat nici „tranziţia”. Aşa este, dar chiar şi din acea epocă se putea ieşi în mai multe feluri. Şi noi am „ales-o” pe cea mai rea posibilă...
Ce frumos şi promiţător, ameţitor chiar prin infinitul posibilităţilor, a fost acel început! Perestroika, Glasnosti... Cuvinte care ne îmbătau atunci... Emisiunile televizate înregistrate deveniseră la un moment dat o blasfemie şi o atentă împotriva LIBERTĂŢII CUVÂNTULUI şi a DEMOCRAŢIEI... Mai există astăzi „direct” la televiziune?...
Generaţia mai tânără nu are de unde şti. Atunci când aud de la un mucos (să n-o luaţi în nume de rău) de mai puţin de 30 ani vorbind înflăcărat şi acuzând cu „mentalitate comunistă” îmi vine a râde. Şi acest lucru este perfect valabil pentru toate taberele, inclusiv pentru tinerii „comsomolişti” care pledează astăzi pentru un retur spre URSS. Ce ştiu ei despre acele timpuri?!
Ceva a mers rău la un moment dat... Undeva ceva a fost setat greşit. La nivelul cel mai de bază, esenţial. Acel al valorilor şi codurilor-sursă... Oricât de mult nu am înjura „puterea” ar trebui să recunoaştem o evidenţă: suntem de-o teapă. A fost sădită a seminţă rea. Care astăzi ne-a împărăginit de-a binelea. Şi nu prea se vede (cel puţin eu nu prea văd) cum putem scăpa de iarba rea... Căci asta ar însemna să ne redefinim pe noi înşine... Şi ce poate fi mai greu, dacă nu imposibil, dacât a recunoaşte că alegerile esenţiale din propria-ţi viaţă au fost eronate... O fi prea târziu? Să aşteptăm să crească copiii, care prin rebeliunea lor adolescentină să ne spună (şi vor avea perfectă dreptate!) că suntem nişte boşorogi bătrâni care nu am înţeles nimic în viaţă? Şi dacă nu se răzvrătesc nici ei, ce ne facem? Poate să începem noi cu ceva? Tabula rasa! Să ne aducem aminte...
Imagine: Francis Bacon, Etude pour un portrait de George Dyer (1967)
